Cum s-a născut Pistruiatul din împreunarea dintre Luminița și Pif. Primul scâncet

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Gata, e deja septembrie, e cazul să mai și recapitulăm sau să învățăm câte ceva! Azi, despre zâmbetul nostalgic al bunicilor și părinților:

Am pierdut la TVR premiera serialului Pistruiatul, fiind prea mic în 1973 ca să înțeleg ceva și fiind, probabil, ocupat cu jocul tradițional în țărâna Oborului. Dar sigur am prins una din multele reluări de până în 1989, pentru că serialul era pe gustul publicului – care, fie vorba între noi, nici nu prea avea de unde alege – și pe al ”conducerii de partid și de stat” și de aceea a fost difuzat și răs-difuzat.

Poate că unii vi-l amintiți cu drag, dar Pistruiatul era un film clar de propagandă, în care minciuna istorică a organizării Insurecției Armate de către comuniști se împletea cu poveștile mult înflorite despre curajul și dăruirea ilegaliștilor și totul era apoi dizolvat în negarea ororilor din perioada preluării puterii de către eroii pozitivi din serial și tovarășii lor.

Dacă aveți rude (mai) în vârstă care zâmbesc amintindu-și de Pistruiatul, de câinele-lup Calu sau de seducătoarea profesoară de limba română, să știți că nu o fac pentru că pelicula are cine-știe ce valoare artistică, deși nu era deloc rău făcut pentru acea perioadă, sau pentru că avea încărcătură istorică reală. Nu, ei zâmbesc pentru că își aduc aminte cu drag de copilăria trecută de foarte, foarte mult timp. O fac și eu.

Le Grele 7-13

În fine, serialul a avut mare succes, cele 10 episoade nefiind ”devorate” doar de copii, ci și de oamenii mari. Poveștile cu ilegaliști eroi nu erau o raritate în acea perioadă, dimpotrivă, iar zvonurile spuneau că Nicolae Ceaușescu agrea produsul final pentru că personajul central, un puști care ajuta mișcarea comunistă, asumându-și orice risc, îl făcea să se recunoască în acțiune.

Serialul a fost difuzat prima oară în 1973 și se spune că autorul (scenariul și regia) Francisc Munteanu a avut de luptat cu cenzura pentru multe secvențe.

S-a spus și că ”legendarul” prim-secretar al județului Cluj, Ștefan Mocuța (părintele cartierului Mănăștur) a insistat ca filmările să fie făcute la Cluj Napoca, gândind că personajul Pistruiatul e inspirat de moartea tragică a adolescentului Tyukodi Antal.

Totuși se pare că nu este așa. Tyukodi Antal a murit, în urma bătăilor primite în beciul Siguranței în 1936, ori acțiunea din Pistruiatul este în iulie 1944, cu doar câteva săptămâni înainte de 23 August. De asemenea, povestea din serial se desfășoară în Arad, chiar dacă s-a filmat în Cluj.

Nu, primul Pistruiat din propaganda stângistă nu a fost din Cluj și nu are statuie în orașul de pe Someșul Mic, ca Tyukodi Antal, ci este un maquisard parizian adolescent care a luptat cu ocupanții naziști, fiind poreclit de SS-iști și gestapoviști Le Grele 7-13, adică Pistruiatul 7-13, cele două indicative fiind numărul de pistrui de pe fiecare obraz!

Vaillant, Pif și Luminița

Le Grele era și el un personaj imaginar, dar sursa de inspirație era copilăria petrecută în Rezistența Franceză de desenatorul său, Lucien Nortier. Ați ghicit, Le Grele era unul dintre personajele care populau serialele de benzi desenate din revista Vaillant, devenit în 1969 Pif!

Născută pe scheletul și în sediul tiparnițelor de manifeste comuniste și anti-naziste clandestine, Vaillant avea să devină, începând cu 1945, una dintre principalele atracții ale puștimii din întreaga Europă. Aventurile lui Pif, personaj preluat tot din paginile unei publicații stângiste, L'Humanite, Bob Mallard, Yves Le Loup, Davy Crockett, Placid et Muzo și Le Grele 7-13 erau urmărite de copii de pe întreg mapamomdul.

În 1969, când studenții stângiști provocau dezordine pe străzile Parisului, Vaillant își schimbă numele în Pif, în încercarea de a se desprinde de trecutul doctrinar.

În aceeași ”desprindere” dispare și Le Grele, a cărui ultimă aventură este publicată în 1971.

Însă în lumea de dincolo de Cortina de Fier el ”lăsase” sămânța aventurilor ilegalistului adolescent.

Ea a încolțit tocmai în România, terenul ”fertil” fiind paginile revistei Luminița.

Acum, seniorii de azi au mai multe motive de zâmbet: Pistruiatul Vaillant, Pif și Luminița.

Luminița era o revistă pentru copii, editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist. Până la reapariția lui Arici Pogonici și a revistei pionerilor, Cutezătorii (Vaillant, în franceză, că doar Bucureștiul fusese Micul Paris) Luminița era singurul loc unde mai apăreau povești, foileton sau bandă desenată.

Un astfel de roman foileton a publicat pe tot parcursul anului 1971 Francisc Munteanu. Primul episod – pe care îl puteți savura astăzi – a apărut chiar pe 1 ianuarie. Se numea, normal, Pistruiatul.

Pornind de la acest personaj el va construi scenariul serialului ale cărui 10 episoade le va regiza tot el. Mai mult, în 1976, va publica un nou roman, de data aceasta în volum, numit tot Pistruiatul. Funcționând ca o adevărată franciză, Pistruiatul a mai însemnat spectacole de teatru, prezentări în marile orașe și multe altele. Succesul personajului la public se va răsfrânge asupra copilului actor, Costel Băloiu, și tot Francisc Munteanu va mai construi un film pentru el, Roșcovanul, apărut tot în 1976. Roșcovanul devine și el roman, în 1979.

Notă, înainte de a reproduce primul episod din ”Pistruiatul – începutul începuturilor”, dacă îi putem spune așa, pentru că foiletonul a fost ”primul scâncet” al copilului de succes al lui Munteanu: Primul episod din romanul foileton este aproape 1 la 1 copie (cum spun vânzătorii de Rolex-uri din Istambul) cu serialul filmat, singura diferență fiind că Pistruiatul se bate, în film, cu Niță pentru a putea ”cumpăra” fabrica părăsită. Din acest motiv când am pus intertitluri am folosit numele actorilor care, doi ani mai târziu, aveau să dea viață personajelor.

Continuarea… nu o vom mai publica, pentru ea apelați la canale de streaming, arhive sau la seniorii care zâmbesc!

Pistruiatul – un roman pentru voi de Francisc Munteanu

Fabrica de hîrtie – primul capitol

(publicat în revista Luminița din 1 ianuarie 1971)

Privită de departe, fabrica de hîrtie aducea cu o cetate medievală. Zidurile scorojite de vînturi și ploi, roase de leșia zăpezilor și de ghearele unor plante cățărătoare îți sugerau asedii trecute, fapte istorice.

Dar fabrica de hîrtie nu a avut trecut glorios. Dimpotrivă, fusese construită în mijlocul mahalalei ceferiștilor din Arad, aproape de malul Mureșului, de către un comerciant hrăpăreț care socotise că va face avere.

Lucrurile însă nu s-au întîmplat așa: hîrtia s-a dovedit o marfă nu prea căutată și comerciantul a dat faliment.

Clădirea rămăsese cîtva timp fără stăpîn, apoi, printr-o licitație publică, devenise proprietatea unui tîmplar. Dar nici acest meșter nu beneficiase de grațiile zeiței Fortuna, cu mobilele fabricate abia și-a putut plăti datoriile. Au trecut ani, clădirile erau de mult degradate cînd a apărut un nou cumpărător. Un tinichigiu. Acesta era un spirit inventiv, a început să fabrice cratițe dintr-un metal alb care nu ruginea, aluminiu.

Mai ieftine decît oalele smălțuite, cratițele de aluminiu deveniseră căutate și fabrica prospera. Așa părea la prima vedere, dar la cel dintîi control financiar tinichigiul fu arestat pentru neplata impozitelor. După arestarea tinichigiului nu s-a mai găsit nici un om din oraș care să fi avut curajul să investească bani în fabrica de hîrtie.

Iar timpul și-a desăvîrșit opera: plantele cățărătoare s-au uscat, ploile și-au găsit drum prin acoperișul de țiglă și vînturile de miazăzi au slăbit giurgiuvelele ferestrelor.

Pe urmă, cînd încăperile de la etaj au fost închiriate de lilieci, clădirea a început să semene cu o cetate medievală. Cei din cartier spuneau că totul va fi demolat, că un grec din București ar vrea să construiască o fabrică de sifoane, dar toate acestea nu erau decît vorbe: izbucnise războiul și nimeni nu se mai gîndea la vechea fabrică.

Mihai Pistruiatul Pleșa – Costel Băloiu

Cam pe vremea aceea hotărîse Pistruiatul să cumpere clădirile. Cu puțin timp în urmă împlinise doisprezece ani, dar la tratative se purta ca un adevărat bancher, îl căută pe proprietar chiar în incinta fabricii. Acesta, un băiat înalt, sașiu, cu păr negru ca smoala, îl primi foarte binevoitor.

— Să știi, Pistruiatule, că mă despart cu greu de această fabrică, dar n-am încotro. Peste cîteva zile ne mutăm la Timișoara.

— Vorbește-mi despre preț.

Niță, prietenul care-l însoțea, îl privea admirativ. Asta da, asta tocmeală.

— Ți-am mai spus: douăzeci de bile, o curea de piele — și, ca să fie mai convingător, își arătă pantalonii, legați cu o sfoară groasă de Manilla — și un maculator de o sută de pagini.

Ținea morțiș ca maculatorul să fie nou-nouț. Pistruiatul nu dispunea decît de șaptesprezece bile, în locul maculatorului oferi un caiet de dictando abia folosit.

— Atît Curea n-am. Am însă ceva mai valoros. Un ceas deșteptător, e drept n-are cadran și nici arătătoare în schimb soneria funcționează normal.

Neavînd încotro, Sașiul acceptă propunerea și, la cererea Pistruiatului, eliberă și un bon pe o foaie din caietul de dictando: «De azi 11 septembrie 1943, fabrica de hîrtie îi aparține lui Mihai Pleșa, zis Pistruiatul».

Nici un om din mahalaua Semaforului nu era atît de fericit ca Mihai Pleșa și, în drum spre școală ori la întoarcere, cînd trecea pe lingă zidurile scorojite ale fabricii, își spunea cu mîndrie: «Toate astea sînt ale mele» și călca mai țanțoș decît pe vremuri comerciantul care o construise.

Dar fabrica de hîrtie devenea cu adevărat a lui abia după-amiezele, cînd își termina lecțiile. Atunci, fericit, o zbughea de acasă, alerga într-un suflet și nu se oprea decît în curtea mare năpădită cu buruieni. De obicei cînd sosea el, curtea era deja plină de băieți. Dar joaca nu începea decît odată cu apariția lui, asta și din respect pentru noul proprietar.

Pe atunci Pistruiatul nu se gîndise niciodată că această proprietate îi va aduce mari neplăceri. Dar să luăm povestea de la început.

Era o după-amiază caldă de septembrie, cu un soare mare roșcat prins parcă de coșul de cărămidă al fabricii. Dinspre Mureș adia un vînt de pastă cu miros de pămînt.

Băieții tocmai terminaseră meciul de fotbal, cîștigase echipa Pistruiatului, «Semaforul», cu patru la unu împotriva echipei lui Niță, din strada Veche. Niță susținea că golul al treilea nu fusese gol și hotărîră ca, pînă la revanșă, să construiască din șipci niște porți adevărate, să nu mai fie discuții. Pe urmă băieții se risipiră și în curtea mare nu rămăsese decît Pistruiatul, care hotărîse să facă curățenie, să adune hîrtiile împrăștiate pe jos și să smulgă bălăriile de lingă poartă.

Evadatul Andrei Bogdan – Sergiu Nicolaescu

Tocmai începuse lucrul cînd văzu sărind peste zidul de piatră un bărbat înalt cu haine ponosite. Se trase după un pom să nu fie zărit, omul cu hainele ponosite se uită în jur, apoi, cu pași mari, alergă spre clădirea fabricii. Ajuns în apropierea unei ferestre cu ochiurile sparte, își roti privirea prin curte să vadă dacă nu e urmărit, apoi, cu un salt, sări înăuntru. La timp. Afară, în stradă, se auzi claxonul unei mașini, apoi scîrțîitul unei frîne și tropăit de pași.

Pistruiatul rămase neclintit în spatele pomului. Îi era ciudă cînd vagabonzi, oameni fără căpătîi își petreceau cîte o noapte în fabrica lui. De obicei lăsau murdărie în urma lor, și numai Pistruiatul știa cît trebuia să muncească ca să măture toate încăperile. Omul care sărise gardul nu părea să fie de prin partea locului, altminteri ar fi știut că fereastra pe unde intrase dădea în încăperi fără ieșire. Una din încăperi era podul, dar acolo nu putea ajunge, scările de lemn putreziseră de mult, n-ar fi rezistat sub greutatea unui om, iar cealaltă încăpere în care ar fi putut pătrunde coborînd cîteva trepte ducea într-o cameră fără ieșire, cu o ușă zidită. Numai la înălțimea podelei era o gaură de scurgere, dar și prin această deschizătură nu puteai trece decît într-o cămară fără uși, fără ferestre, folosită pe vremuri de tinichigiu pentru depozitarea plăcilor de aluminiu.

În poarta fabricii apăru un comisar gras îmbrăcat în uniformă neagră, urmat de un sergent de stradă, un om mai în vîrstă, mustăcios, îl zăriră pe Pistruiat.

— Băiatule!...

Pistruiatul se duse să-i întîmpine, și îi părea bine că omul urmărit o să fie scos din fabrică.

— N-ai văzut pe aici alergînd un om îmbrăcat în haine cenușii?

— Ba da, domnule comisar. A sărit peste zid și a fugit într-acolo.

Comisarul Bălan și sergentul Gruia – Zephi Alșec și Aurel Giurumia

Arătă spre clădire. Comisarul îl luă de mînă și-l strînse atît de tare încît Pistruiatul începu să geamă. Comisarul nu-i dădu nici o atenție, îl tîrî după el. Pistruiatului îi păru rău că le venise în ajutor. În clipa aceea apăru în poarta fabricii și un individ îmbrăcat în haine civile, care îl ținea de mînă pe Niță.

— Domnule comisar, băiatul acesta declară că a văzut un om escaladînd gardul, spune, mă, se răsti la Niță. Niță, speriat, privea cînd la omul care îl ținea de mînă, cînd la comisar.

— Pe unde a sărit gardul? Niță arătă spre un loc unde zidul era crăpat.

— Acolo, Comisarul aprecie distanța cu privirile, pe urmă se întoarse spre clădire. Descoperi fereastra cu ochiurile sparte.

— Dacă a intrat în clădire, pe aici a intrat. Se întoarse spre Pistruiat.

— Așa-i?

— Nu știu.

— Cum nu știi?... N-ai spus că l-ai văzut?

— Ba da. L-am văzut cînd a sărit gardul, dar mi-a fost teamă de el și m-am ascuns după pom. Comisarul cercetă din nou locul indicat și cugetă cu voce tare.

— Înseamnă că n-a trecut pe aici. A intrat în clădire prin fereastră. Se întoarse spre agent, să se înconjure clădirea. O muscă să nu iasă din încercuire. Ai înțeles?

— Am înțeles, domnule comisar.

Fugi spre poartă, unde tocmai se oprise un camion plin de polițiști.

— Care dintre voi cunoaște clădirea? Niță arătă spre Pistruiat. El e proprietarul. Ce-ai spus? se miră comisarul. Ceea ce ați auzit. Fabrica e a lui. Are și act de proprietate.

— Ce act ai mă? întrebă enervat comisarul. Hai, repede, că nu am timp de voi. Pistruiatul scoase din buzunar foaia de dictando și i-o întinse omul din fața lui. Acesta despături foaia, aruncă o singură privire pe ea, apoi, supărat, o mototoli și o aruncă pe jos. Pistruiatul sări s-o ridice, dar comisarul îl ținu strîns de mînă.

— Hai,vino și arată-mi drumul dacă zici că fabrica e a ta, îl tîrî pe Pistruiat pînă la fereastra prin care intrase urmăritul, împreună cu sergentul care se ținea strîns lingă el, cercetă locul în căutarea vreunei urme. Dar acolo nu se vedea nimic. Pardoseala de lemn fusese furată mai demult, nu rămăseseră pe acest coridor lăturalnic decît cărămizile roase de pași.

— Încotro ar fi putut fugi un om dacă ar fi intrat pe fereastra asta? întrebă comisarul și-l privi cercetător pe Pistruiat. Mihai își făcuse planul cum să-i plătească pentru că aruncase actul de proprietate. Arătă spre scări.

— Pe aici, că numai podul are ieșire.

— Du-te pînă sus, ordonă comisarul sergentului. Acesta luă poziție de drepți, scoase pistolul și se repezi pe scări. Spărtura era strivită, cu greu ar fi putut un om să se strecoare.

„VA URMA”