Familia Tătar, din Baia Mare, a câştigat la CEDO, după opt ani de luptă în instanţă, primul proces în care România este condamnată pentru poluare.

Un ofiţer de armată în rezervă şi fiul său au dat o primă lovitură României într-un caz de poluare. Îngrijorat de soarta fiului său, al cărui astm bronşic s-a înrăutăţit vizibil după punerea în funcţiune a unei exploatări de aur, Vasile Tătar a reclamat statul român la CEDO, în decembrie 2000.

După şase ani de aşteptări şi un proces care a durat un an şi trei luni, judecătorii CEDO au decis, marţi, că românilor le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii private deoarece autorităţile nu au evaluat bine riscurile utilizării cianurii într-o mină de aur. Cazul de la Baia Mare poate deschide un precedent pentru o altă „bombă ecologică“, cazul „Roşia Montană“.

De 10.000 de ori peste limitele admise „În 1998, când s-a înfiinţat complexul «Aurul», am avertizat că vor folosi o tehnologie în premieră europeană, de utilizare a cianurilor în circuit deschis. Se făcea în Australia, dar numai la 100 de kilometri de zone locuite, nu în mijlocul oraşului“. Aşa îşi începe povestea luptei pentru un mediu curat băimăreanul Vasile Tătar. Momentul care a făcut trecerea de la starea de îngrijorare la revolta bărbatului este însă strâns legat de starea de sănătate a băiatului său.

Astfel, potrivit lui Tătar, băiatul suferea de ceva vreme de astm bronşic, starea lui agravându-se odată cu începerea lucrărilor de exploatare a aurului. „În iazul de lângă uzină se aflau 20 de milioane de metri cubi de cianuri, cu o concentraţie de 10.000 de ori peste limitele admise de UE. Dacă trecea o pasăre deasupra iazului, cădea pe loc şi-n 10 secunde se macera“, povesteşte Vasile Tătar.

„S-a deschis calea interzicerii“

Pentru început, băimăreanul a făcut adrese către toate autorităţile competente în domeniu, cerând o dublă analiză a situaţiei din zonă: una despre impactul ecologic asupra populaţiei, dar şi despre efectul economic al exploatărilor, bărbatul reclamând „un furt uriaş“: „Ei ziceau că scot 0,6 grame aur din tona de steril, dar actele uzinei arătau că sunt 4 grame aur la tona de steril“.

În decembrie 2000, dosarul în care statul român era reclamat că nu respectă condiţiile de viaţă ale băimărenilor ajungea pe masa judecătorilor CEDO. Opt ani şi o lună mai târziu, pe 27 ianuarie, magistraţii le dădeau celor doi câştig de cauză.

Deşi le-au fost refuzate despăgubirile solicitate, Vasile Tătar consideră că marele câştig este, mai degrabă, unul moral. „S-a creat un precedent. Firme precum cea de la Roşia Montană nu vor mai putea funcţiona folosind cianurile. S-a deschis calea interzicerii lor“, consideră Tătar.

CONSECINŢE „E un precedent pentru românii care îşi cer dreptul de a trăi într-un mediu curat“

Diana Olivia Hătneanu, director executiv al APADOR-CH şi unul dintre avocaţii care i-a reprezentat pe cei doi băimăreni, crede că decizia CEDO i-ar putea determina pe toţi românii să ceară ca statul să le respecte dreptul la un mediu curat. „Evenimentul zilei“: De ce s-a dat abia acum hotărârea? Familia Tătar s-a adresat la CEDO în 2000. Diana Olivia Hătneanu: În general, procesele la CEDO durează mult, în special cele împotriva României. Dacă ne uităm la cele rezolvate anul trecut, în număr de 199, majoritatea erau din 2002-2004, iar câteva din 2000. Vor fi acordate şi despăgubiri? Au cerut 146.689 de euro, bani pentru îngrijirile medicale acordate până în prezent, însă Curtea a hotărât că nu este cazul să le dea. CEDO a concluzionat că nu există suficiente probe pentru stabilirea unei legături între boala sa şi efectele activităţii de exploatere.

Credeţi că acest caz va crea un precedent pentru locuitorii din zonă? E un precedent în general, pentru cei care aveau probleme când îşi cereau dreptul la a trăi într-un mediu curat.

EXEMPLU O mână de ajutor pentru Roşia Montană Verdictul dat de CEDO ar putea reprezenta un precedent într-un caz mult mai mediatizat: efectul pe care folosirea cianurii în extragerea aurului din zona Roşia Montană îl are asupra locuitorilor din zonă. Astfel, potrivit unui raport al Academiei Române, preţul plătit de România pentru exploatările din zonă ar fi echivalent cu distrugerea unei suprafeţe de 16 kilometri pătraţi şi poluarea zonei timp de sute de ani. Lucrărilor ar urma să le cadă „victime“ biserici şi cimitire din localitate.