13 decembrie 1983 a rămas o dată de tristă amintire în istoria culturală a României. A fost ziua în care poetul nepereche Nichita Stănescu (1933-1983) s-a risipit din viață. Omul care i-a fost alături în ultimele clipe, prieten intim și artist desăvârșit - graficianul Mircia Dumitrescu - , ne-a împărtășit, cu mâna pe inimă, neprețuite amintiri

S-au scurs 34 de ani de atunci, dar imaginile cu Nichita, un Nichita trăind și suferind, au rămas la fel de dureroase și de limpezi. Ele izbucnesc din strălucirea ochilor albaștri din fața mea, dintr-o ființă care l-a iubit pe Nichita ca pe un zeu. Academicianul Mircia Dumitrescu, căci despre el este vorba, îngână ridicând un pahar galben de spumă: „Uite, bătrâne, la masa asta ar fi putut sta și Nichita. Doar e la o aruncătură de băț de apartamentul în care a trăit”. Maestrul care a editat integral, în facsimil, după o metodă proprie, manuscrisele lui Eminescu zâmbește, iar lumina zâmbetului care învăluie Piața Amzei mă intimidează preț de câteva clipe. „Vă lipsește Nichita, vă lipsesc ieșirile, boemia acelor întâlniri, a acelor timpuri? Ce i-ați fi spus dacă ar fi fost acum cu noi la masă?”.

FOTO: Mircia Dumitrescu, prieten apropiat al poetului

O minciună despre poeziile lui Nichita

Micul spațiu dintre capetele noastre, aplecate unul spre altul într-un efort al confesiunii, e tăiat de un vâjâit scurt: „Doamne, nimic! Eu n-aș fi vorbit, doar l-aș fi ascultat. De altfel, cu el la masă, n-aveai cum să spui ceva. Nichita era ascultat”. Plasticianul care a migălit cele mai multe dintre copertele volumelor lui Nichita oftează: „Toată lumea spune că Nichita făcea poezii ocazionale. Este o minciună uluitoare. Nichita știa. El avea în cap milioane de poezii, dar, dacă te vedea pe tine și-i plăcea de tine, îți dedica o poezie. Dar el nu-ți făcea una anume. O scotea din sertar și-o spunea. Rămâneai fascinat. Așa am pățit eu, când mi-a dat Decalogul. Eu am crezut că l-a scos pe loc, dar el deja știa toată treaba... Într-o zi, țin minte, a fost la un profesor de muzică, de la Liceul Enescu. Era ziua lui, era și cu Dora, trebuia să ajung și eu. N-am ajuns. Toată chestia se întâmpla cu două luni înainte de moartea lui Nichita”.

„Atunci am văzut ce înseamnă boala de ficat”

„Se vedea că suferă?”, mă trezesc întrebând. „Niciodată nu s-a văitat de nimic. Eu pot să spun că l-am internat la spital, cu un an înainte. Mi-a dat telefon, m-am dus, o dăduse afară pe Dora, ca să n-o sperie... Mă luase pe mine, «curajosul »... Încă nu se căsătorise, avea masa aia rotundă, cu șase scaune, și salteaua în fața mesei. Din buză și din limbă îi țâșnea sângele de umpluse peretele. Atunci am văzut ce înseamnă boala de ficat. Am avut un prieten, l-am chemat, a venit cu mașina...”.

„Medic, pe dracu’! N-aveam nici mașină, să ajungem la spital”

Nu-mi pot scoate din cap scena cu Nichita și sângele țâșnind, așa că-l toc în continuare pe Mircia Dumitrescu: „A venit vreun medic, cine v-a ajutat?”. „Medic, pe dracu’! Naveam nici mașină, să ajungem la spital. Pe mine m-a surprins asta, la câți prieteni avea Nichita... N-a venit nici unul să ne ajute. Nici eu, nici el nu aveam carnete de conducere. Noroc cu un fost coleg de-ai mei de școală. L-am sunat peăsta. «Vino repede!», zic, «Săl ducem pe Nichita la spital»! «Dar cine-i ăsta»?, m-a întrebat omul. «Lasă asta, vino repede »! A venit și el ne-a dus la «Fundeni»”.

Un prieten divorțat și alcoolizat

„Dora nu v-a însoțit?”. Mircia Dumitrescu nu se grăbește să răspundă, mă privește în schimb atent, mijind ochii. Abia după secunde bune, reia: „Nu, pentru că o trimisese de acasă. Dora a ajuns ulterior la spital. Moartea lui a fost atât de, cum să vă spun... Avusesem un prieten care s-a stins la fel, cu doar o săptămână î naintea lui Nichita. Omul tocmai divorțase, îi luase nevasta și copiii, și casa. Începuse să bea mult și, la un moment dat, alcoolizat și suferind de frig, când fosta nevastă era plecată cu hăndrălăul ei, amicul acesta al meu s-a dus acasă de ziua unuia dintre copii. S-a așezat pe scaun, a pus capul pe masă și ăla a fost. Toată lumea credea că doarme, dar el era mort. Și cu Nichita s-a întâmplat într- un mod asemănător...”.

„Umbla în teniși pe care nu putea să-i mai închidă. Avea picioarele foarte umflate”

Mircia Dumitrescu își ridică umerii, își privește degetele de la mână și răsucește, cu repetiție, un inel imaginar. „V-ați speriat când a țâșnit sângele?”. Se dezmeticește imediat: „N-arăt niciodată când mă sperii. Nici Nichita nu era speriat. Părea ceva firesc. Țâșnea sângele. Dacă vă uitați atent pe pozele din acea perioadă, se pot observa niște crăpături în jurul buzelor, din față și din lateral. Din această cauză nu-mi plac acele poze, nu-i plăceau nici lui. Ne aminteau de aceste țâșnituri. Eh, umbla în teniși, pe care nu putea să-i mai închidă. Avea picioarele foarte umflate. Țin minte că i-am făcut o fotografie. Nichita era la masa rotundă, se reflecta într-un geam. Se observa și un înger din plumb, pe balcon, un cadou de-al meu, primit de Nichita prin intermediul lui Sorin Dumitrescu. Ce vremuri!”.

Ultimele cuvinte ale poetului

Spre finalul acestor mărturii cutremurătoare, Mircia Dumitrescu pare mai împăcat: „L-am scos de la morgă tot eu, împreună cu un prieten... Ce se întâmplă, de fapt? La organismele slăbite, din cauza frigului, se blochează mușchii intercostali. Așa neau explicat cei de la morgă, atunci când a pierit prietenul meu divorțat. Dar și cu Nichita s-a întâmplat tot cam așa. El a plecat la nunta lui Condeescu, la Severin. Frig pe tren, frig în cârciumă, iar frig pe tren, la întoarcere. I s-au blocat și lui mușchii intercostali. Din această cauză și spunea, bietul de el, «n-am aer, n-am aer». El a murit sufocat! Dacă-i dădeau oxigen, Nichita mai trăia!”. Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Nichita?, întreb, năucit. Artistul din fața mea ridică mâna dreaptă, mâna cu care creează, spre cer. Apoi o lasă să cadă, fără zgomot, pe masă: «N-am aer, n-am aer...»”.