Mauro Gilli este cercetător principal în tehnologie militară și securitate internațională la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie din Zurich (ETH-Zurich). Cercetările sale se concentrează pe apărarea anti-aeriană, pe operațiunile militare, pe industria de apărare și pe competiția îndomeniu a marilor puteri. Într-un interviu pentru Kyiv Post, Gilli explică tehnologia care stă în spatele operațiunilor sistemelor de apărare anti-aeriană și modul în care sistemele Ucrainei răspund la amenințarile Rusiei.

Cum detectează un sistem de apărare că se apropie o rachetă sau un avion?

Sistemele de apărare aeriană depind de mai mulți senzori, în primul rând radare, deoarece acestea oferă o capacitate de detectare zi și noapte, pe orice condiții meteo și pe o distanță aoreciabilă. Majoritatea țărilor se bazează pe radare la sol și aeropurtate, în timp ce altele se bazează pe sisteme ghidate prin satelit și tipuri suplimentare de senzori (Ucraina, de exemplu, a dezvoltat un sistem pentru detectarea acustică a rachetelor). Radarele emit impulsuri electromagnetice și captează mișcările atunci când se apropie de o rachetă sau de o aeronavă. Odată ce un sistem radar detectează o mișcare, acesta încearcă să o identifice și să o urmărească.

Un sistem de apărare aeriană funcționează diferit în detectarea unei rachete dintr-un avion?

De fapt, nu - procesul este exact același. Radarele scanează cerul căutând posibili intruși, iar un semnal radar produs de orice vehicul aerian alertează sistemul de apărare antiaeriană cu privire la o potențială amenințare. Principalele diferențe dintre rachete și aeronave sunt profilurile și formele lor de zbor. Rachetele de croazieră, de exemplu, au o formă specifică (adică, cu foarte puține protuberanțe) menită să reflecte randamente limitate ale radarului, ceea ce înseamnă că acestea pot fi detectate doar mai târziu, limitând timpul de răspuns. În același sens, rachetele de croazieră și avioanele de luptă cu reacție zboară în general la altitudini foarte scăzute pentru a amâna momentul detectării de către radarele de la sol (așa cum este cunoscută expresia „zburând sub radar”). În schimb, rachetele balistice urmează o traiectorie[în sus, apoi în jos] care le expune la detectarea de către radarele de la sol, dar viteza lor susținută în timpul fazei de coborâre face interceptarea lor mai dificilă.

Prin ce diferă tehnologia modernă de sistemele de apărare aeriană de acum 50 de ani?

Principiile din spatele funcționării sistemelor radar sunt exact aceleași ca și în trecut. Diferența față de acum 50 sau chiar 80 de ani provine din progresul tehnologic. Progresele în ceea ce privrște materiale, în primul rând al semiconductorilor, au condus la senzori mult mai sensibili și mai puternici, în timp ce progresele în procesoare, big data și procesarea semnalului au extins mult capacitatea de a colecta, stoca și analiza date. În diagnosticarea medicală, aceste evoluții au condus la progrese fără precedent: acesta este motivul pentru care, de exemplu, prin big data și machine learning, este posibil să se detecteze markeri care indică celulele canceroase mult mai devreme decât un medic foarte bine pregătit. Același lucru este valabil și pentru sistemele de apărare. Senzorii puternici, împreună cu posibilitatrea procesării unor cantități mari de date, ridică foarte mult de a detecta o rachetă sau o aeronavă. Desigur, tehnologia a avansat și pentru partea de atac.

După ce o rachetă este detectată, ce se întâmplă în continuare?

Răspunsul este că depinde de mulți factori, inclusiv de capabilitățile, în special de cele tehnologice. Pentru țările care au cele mai avansate tehnologii, mulți pași sunt automatizați (cum ar fi detectarea țintei, recunoașterea țintei etc.), dar, la un moment dat, informațiile trec prin filtrul uman, deoarece trebuie să se facă apel la judecata umană. În general, radarele cu rază lungă de acțiune detectează o rachetă sau un grup de rachete care sosesc și apoi transmit aceste informații centrelor de comandă și control, care decid în consecință.

Cum identifică apărarea aeriană unde va ateriza o rachetă? Cum calculează unde și în ce moment aceasta trebuie dobptâtă?

Punctul de impact este estimat prin identificarea traiectoriei unei rachete și apoi calculând (sau proiectând) calea ulterioară a acesteia. Sistemul de apărare antirachetă israelian, Iron Dome, folosește acest algoritm pentru a evalua dacă o anumită rachetă inamică ar putea să lovească zonele locuite, caz în care se va trage o rachetă de interceptare. În caz contrar, dacă punctul de impact estimat al rachetei inamice este se află într-o zonă nelocuită, aceasta nu va fi atacată. Decizia de doborâre a unei rachete depinde de mai mulți factori. Atunci când este posibil, sistemele de apărare antirachetă încearcă să intercepteze o rachetă inamică peste locuite pentru a minimiza riscurile pentru populația civilă. Dar un astfel de obiectiv nu este întotdeauna posibil. De exemplu, pentru dronele sau rachetele care zboară la altitudini joase, ar putea exista mici șanse pentru fi doborâte.

Poate un obiect să zboare atât de repede pentru a fi nedetectabil?

În general, viteza nu este o problemă pentru detectarea de către radar. Dar ar putea fi o problemă pentru urmărirea sau implicarea unei ținte. Aceasta înseamnă că s-ar putea să vedem o amenințare care vine, dar s-ar putea să nu putem ținti spre ea sau să o doborâm. Acesta este „pariul” din spatele rachetelor hipersonice în care au investit multe țări.

Apărarea antiaeriană rusească funcționează diferit față de echivalentul ucrainean? Cum a fost posibil ca o dronă să fi explodat recent peste Kremlin?

Din păcate, nu cunosc detaliile modului în care funcționează rețelele de apărare aeriană rusă și ucraineană. În principiu, apărarea antiaeriană funcționează într-un mod similar datorită naturii tehnologiilor implicate. Rusia și Ucraina au, de asemenea, multe componente cheie similare ale sistemelor lor de apărare aeriană, ca moștenire a Uniunii Sovietice (Buk, Kub, Strela, S-300, de exemplu).