Evenimentul Zilei > Social > Criza în versuri populare, de Ioana Velica
Criza în versuri populare, de Ioana Velica

Criza în versuri populare, de Ioana Velica

O bătrână cu patru clase, dintr-o localitate din Olt, compune versuri de când se ştie. Scrie despre criză, politică, legi şi natură.

Guvernul, politicienii şi chiar jurnaliştii se tot chinuiesc să-i dea de cap crizei economice. Misterul re ce siunii a fost dezlegat însă şi transpus în versuri de o bătrână din satul Izbiceni, judeţul Olt.

De sub viţa-de-vie care indică, asemenea unui labirint, intrarea în casa înconjurată de verdeaţă şi flori, nebunia care guvernează lumea orăşenilor se deznoadă cu vorbe simple, în şirate în versuri, presărate cu umor, sub creionul Ioanei Velica.

„Noi cu toţi am aşteptat/ Să avem un an bogat,/ Dar veni ca o surpriză/ 2009 cu criză. (…) Toată ziua se vorbeşte/ Că bugetu’ nu mai creşte/ Că n-o să avem parale/ De căldură şi mâncare./ Dar românu-i optimist/ Niciodată nu e trist/ Nu se gândeşte la rău/ Crede doar în Dumnezeu.”

„O bunică de la ţară”
Şi aceasta e doar o mică parte din opera Ioanei Velica, o femeie de 90 de ani, zisă şi „superbaba”, „doamna poetă” sau „artist popular”. Scrie poezii de ani mulţi, că le-a şi uitat numărul, şi îşi găseşte inspiraţia în tot ce o înconjoară: flori, păsări, politică, muzică, viaţa satului. „Îţi face baba o poezie pe loc. Superbaba e super!”, se laudă femeia, ieşind în întâmpinarea musafirilor în tr-un capot înflorat, cum altfel, decât recitând o poezie de prezentare:

„O bunică de la ţară/ Tocmai de la Izbiceni/ A venit iarna să vadă/ La Craiova e zăpadă./ Şi când a văzut bunica/ Că e frumos la oraş / A-nceput să-i placă lumea/ Şi n-a mai plecat acas’”.

„Am văzut că se mai fac poezii şi fără nicio rimă, dar mie astea cu rimă îmi plac mai mult”, spune bătrâna.

Viaţa Ioanei Velica se întinde pe masa de lucru: teancuri de hârtii pe care şi-a trecut toate gândurile, de fiecare dată cu rimă. Scrie cu creionul, ca să mai şteargă câte ceva, viaţa însă şi-a trăit-o cum i-a dat-o Dumnezeu: fără ştersături, fără adăugiri. Nu-i trebuie mult să te pună în temă cu povestea ei, mai ales că se dă în vânt după musafiri.

„Ţăranii nu fac grevă,/ Ei sunt mereu pe câmp”

De când a început să scrie, nu a existat subiect de la televizor sau din viaţa reală care să nu ajungă sub creionul femeii. Emisiunile pe teme politice o inspiră, astfel că nu au scăpat de judecata oltencei nici legea pensiilor, nici criza, nici alegerile. Deloc întâmplător, Ion Iliescu are o poezie a lui. „Pe el l-am iubit, mi-a plăcut şi ca bărbat, şi de vocea lui, de prezenţa lui, tot mi-a plăcut la Iliescu!”, spune femeia şi recită cu patos:

„Stimate preşedinte/ Şi bun conducător/ Vă scriu din depărtare/ De-aici de pe ogor. (…) Aici pe la câmpie/ La sapă şi la plug/ Ţăranii nu fac grevă/ Ei sunt mereu pe câmp.”

A scris şi înainte de ’89, dar nu despre Ceauşescu, că i-a fost frică. „Am făcut poezii şi despre cutremur şi despre inun da ţie. Dar le-am stricat pe toate, parcă mă temeam. Nu mi-a zis nimeni nimic vreodată, dar…”.

„Superbaba” trăieşte din 300 de lei pe lună, adică pensia de CAP şi cea de urmaş, de pe urma soţului care s-a prăpădit. De la Ioana Velica nu pleci până nu-i promiţi că-i mai faci o vizită, nu de alta, dar trebuie să-ţi dea poezia pe care o va scrie despre tine.

„Noi cu toţi am aşteptat
Să avem un an bogat,
Dar veni ca o surpriză
2009 cu criză.“

„Criza lui 2009”

„Oameni buni, oameni cu bani
Unii chiar miliardari
Ajutaţi-i pe sărmani
Dar nu pe cei beţivani.“

„Pentru bogaţi”

„Cine fumează tutunul
Umblă prin sat ca nebunul
Nu poate merge pe drum
Dacă nu scoate şi fum.“,

„Tutunul”

N-A AVUT PARTE DE CARTE

„Cine-avea liceu/ Mare om era”

Tanti Ioana a trăit toată viaţa cu un regret, pe care, de altfel, l-a şi „prins” într-o poezie la care ţine foarte mult:

„Când eram eu mică/ Părinţii îmi zicea/ Să merg să învăţ carte/ Să ajung cineva/ (…) Aş fi vrut să merg/ Şi eu la liceu/ Cine să mă ducă/ Cât era de greu/ (…) Despre facul tate/ Nu prea se vorbea/ Cine-avea liceu/ Mare om era.”

Seria de versuri e completată şi de amintirile femeii, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: „Tata a fost luat pe front, mama a rămas singură să ne crească pe noi, doi băieţi şi o fată. Era tare greu. Vecinele toate mă puneau să le trimit scrisori fiilor sau bărbaţilor, care erau la război”.

Făcea şcoală şi sâmbăta, mergea mult pe jos până acolo. „Pentru că şcoala era departe, nu mai veneam la prânz acasă, ca să mâncăm, pentru că aveam ore şi dupăamiază. Nu erau drumuri bune, mergeam cu carul cu boi. Şi, totuşi, lumea spune că era mai bine înainte!”, adaugă cu năduf femeia. Tot atunci s-a îndrăgostit şi de poeziile lui Eminescu, dar şi de cele ale „iubitei lui, cum îi zice…, Veronica”.

Să meargă la liceu, visul femeii de la ţară

Chiar dacă nu a avut ocazia să meargă nici măcar la liceu, Ioana Velica a rămas apropiată de şcoală tot timpul vieţii. Oricum, visul femeii a fost împlinit de copiii şi de nepoţii ei, toţi absolvenţi de facultate, „oameni mari” pe la Craiova sau Bucureşti. „Le-am zis: bă, băieţi, vedeţi poarta asta? Dacă nu veniţi cu le gitimaţia de student, nu mai intraţi”, povesteşte femeia, mai în glumă, mai în serios. Un alt regret pe care-l mai are poeta din Izbiceni este că nu a ieşit niciodată din ţară, deşi, dacă s-ar fi străduit puţin, ar fi putut să meargă măcar în Bulgaria. Tot e la doi paşi… Asta nu a împiedicat-o însă să spicuiască „vreo două vorbe din limbile străine”, care i-au folosit mai ales când mergea cu legume în piaţă – puţină maghiară, franceză şi bulgară. Până acum, poeziile ei au văzut doar lumina unei imprimante din Craiova. Nu e timpul trecut să spere la un volum „adevărat”.

PUTEREA IRONIEI

Bolile mileniului: tutunul, băutura şi lenea

Nu au scăpat de condeiul aprig al poetei din Izbiceni nici proastele obiceiuri care s-au răspândit şi în cele mai gospodăreşti sate. „Tutunul” este titlul uneia dintre poeziile care loveşte în „deprinderea de a fuma”.

„Cine fumează tutunul/ Um – blă prin sat ca nebunul/ Nu poate merge pe drum/ Dacă nu scoate şi fum/ (…) Dar nu mă interesează/ Am ţigară şi tutun/ Pot să merg singur pe drum/ Nu dau la nimeni în cap/ Sunt voinic şi sunt bărbat.”

Nici amatorii de licori cu multe grade nu au fost uitaţi de „doamna poetă”, care le-a dedicat versuri ce îndeamnă la moderaţie:

„Băutură băutură/ Cin’te bea fără măsură/ Să-şi pună lacăt la gură/ Poate se mai limpezeşte/ Băutura ea vorbeşte/ (…) Dar am să le las pe toate/ Atunci când nu se mai poate/ Că vreau să mai stau p-aici/ Măcar pân’ la 85”.

Însă dintre toate moravurile, unul pare să fie mai grav decât celelalte pentru Ioana Velica – lenea, mai ales dacă le loveşte pe femei:

„Măi nevastă scoală-n sus/ Vacile toate s-au dus/ Vecinele s-au sculat/ Şi tu dormi lun gită-n pat/ (…) Dacă ai avea şi copii/ Vai de viaţa lor ar fi/ N-ai avea cu ce să-i creşti/ Că nu-ţi place să munceşti”.

Ca Ioana Velica mai sunt şi alţi poeţi în ţară, dar nu există vreo evidenţă a lor. „Opera poeţilor populari se află între poezia ţărănească şi cea cultă, dar nu-mi aduc aminte să fi găsit ceva remarcabil, din câte am studiat eu”, arată etnologul Şerban Anghelescu, de la Muzeul Ţăranului Român.

Publicat in categoriile: Social
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: