Scriitoarea de origine italo-franceză din Evul Mediu târziu, care a trăit la curtea mai multor duci și a regelui Franței Carol al VI-lea, este prima autoare care a apărat femeile de misoginismul bărbaților. Se întâmpla în Evul Mediu...

Christine de Pizan (1364 – cca 1430) a scris, în limba franceză medievală, 41 de lucrări. Acestea sunt biografii, poezii, cărţi de sfaturi pentru femei. Dar a creat şi „Cartea cetăţii doamnelor”, în 1405. Fără femei, bărbaţii nu ar fi, poate, nimic... Sau fără sfaturile lor. Christine s-a născut în Italia, dar tatăl său, doctorul şi astrologul Tommaso di Benvenuto da Pizzano, va deveni consilierul regelui Carol al VI-lea. La vârsta de 5 ani, Christine se va muta la Paris şi va locui la Curtea Regală a Franţei. Viaţa sa pariziană începuse bine. Era fiica omului apropiat regelui, iar apoi a devenit soţia secretarului şi notarului regelui, Étienne de Castel. Se căsătorise la 15 ani. Soarta se întoarce şi, la numai 25 de ani, Christine rămâne văduvă şi cu grija a doi copii şi a mamei sale.

Aceste vremuri grele vor face din ea o mare scriitoare. Cultura sa vastă o va ajuta să scrie enorm şi să fie foarte apreciată. „Ea a sfidat rânduielile vremii sale atunci când, rămasă văduvă, s-a apucat de scris și de promovarea intensivă a scrierilor sale, făcând din meșteșugul scriitoricesc sursa de existență pentru familia sa, și a înfruntat două dintre marile instituții patriarhale ale vremii, căsătoria și biserica, refuzând să-și caute un nou soț sau să intre într o mănăstire”, scrie Reghina Dascăl, traducătoarea volumului „Cartea cetății doamnelor” şi autoarea studiului introductiv al volumului.

O eroină

Iată o prezentare a fabuloasei femei care a avut curajul să lupte cu toate prejudecăţile Evului Mediu, realizată de Reghina Dascăl: „Christine se remarcă prin primatul absolut în câteva direcţii ce caracterizează societatea europeană în zorii modernităţii. A fost prima femeie scriitoare de profesie care a publicat sub nume propriu, după Sappho. A arătat cât poate să realizeze o femeie în pofida celor mai mari adversități ale sorții și ale alcătuirii lumii; foarte inteligentă, a realizat ceea ce nici pentru un bărbat al vremii nu era un lucru ușor și obișnuit: s-a întreținut pe sine și familia sa (trei copii și doi adulți) din scris”.

Este persoana care își asumă misiunea de a restabili reputația femeilor

Christine de Pizan a fost prima femeie care a apărat sexul căruia îi aparţinea împotriva misoginismului întro manieră care nu se plasează în zona inferiorităţii feminine, fiind şi prima scriitoare care face distincţia între conceptele de sex şi gen într-un sens apropiat de cel cu care operează teoreticienii studiilor de gen astăzi. „În timp ce tradiția misogină domină canonul literar de la începuturile constituirii sale, Christine, aflată la periferia acestei tradiții, marginalizată prin sexul căruia îi aparține, se simte îndrituită prin educația și cultura sa să participe la problematizarea acestui discurs; este persoana care îşi asumă misiunea de a restabili reputaţia femeilor, care sunt ele însele marginale în lumea bărbaţilor”, arată Dascăl.

Spirit nobil

„Cartea cetății doamnelor” a apărut în 1405. De curând, volumul a fost tipărit de Editura Polirom, în cadrul Colecţiei „Biblioteca medievală”. Christine încearcă să spulbere prejudecăţile, larg răspândite la acea vreme, privind inferioritatea femeilor. Autoarea propune o societate alegorică în care cuvântul „doamnă” desemnează o femeie nu neapărat de origine nobilă, dar cu spirit nobil. Imaginează un oraș ideal al doamnelor unde nu există trepte sociale sau ranguri nobiliare și îl populează cu figuri de sfinte, eroine, poete sau regine ce ilustrează imensul potenţial creator pe care femeile îl pot oferi lumii. Un personaj istoric care a inspirat- o foarte mult a fost Ioana D’Arc, una dintre Doamnele Cetăţii.

Puterea minții femeii

Iată un exemplu de putere a minţii femeii. „Am să îți vorbesc acum despre acei bărbați care au avut parte de favorurile sorții pentru că au urmat sfaturile date de soțiile lor (...). Împăratul Iustinian, pe care l-am mai menţionat, a avut un nobil drept tovarăş, pe care îl iubea mai presus de orice. Acest nobil se numea Belisarius şi era un cavaler foarte temerar. De aceea, împăratul l-a făcut mare comandant peste cavalerie, îl poftea alături de el la masă şi poruncea să fie servit cu aceeaşi grijă şi, pe scurt, îi arăta lui Belisarius atâtea semne de dragoste şi preţuire încât ceilalţi curteni au devenit foarte invidioşi şi i-au spus împăratului că Belisarius intenţiona să-l ucidă şi să preia conducerea imperiului.(...)”. Împăratul l-a trimis într-o luptă din care nu se mai putea întoarce viu. Dar soţia sa Antonia l-a sfătuit să creadă „în Iisus Christos, Cel Crucificat” şi „Dacă cei care te pizmuiesc îţi doresc pieirea cu vorbele lor mincinoase, le vei arăta cu faptele tale bune că sunt mincinoşi şi că vor fi pedepsiţi de propriile lor minciuni. Încrede-te în mine şi nu îmi nesocoti vorbele. Să îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi îţi promit că vei izbândi. Ai grijă să nu dai nici cel mai mic semn că ai fi împovărat de această misiune sau mâhnit, ci, dimpotrivă, să pari vesel, ca unul care ar fi mulţumit şi fericit. Îți voi spune când să îți aduni oastea și o vei face cât se poate de repede. În plus, ai grijă ca nimeni să nu știe încotro te îndrepți. De asemenea, să faci în așa fel încât să dispui de multe corăbii și apoi să și împarți oastea în două: și, cât vei putea de grabnic și de în secret, să invadezi Africa cu o parte a armatei și să îți ataci fulgerător dușmanul”. Belisarius a ascultat sfatul soţiei, a învins duşmanul, iar împăratul „l-a iubit mai mult ca niciodată”. (Fragmente din „Cartea cetăţii doamnelor”, Editura Polirom).