Să nu aşteptăm miracole de la Summitul G20 de luna viitoare, de la Londra.
Cu toate bunele intenţii de cooperare exprimate la întrunirea precedentă ţinută în noiembrie, la Washington, şansele ca 20 de ţări industrializate şi emergente să finalizeze pe parcursul unei singure zile un plan de redresare a economiei mondiale şi de reformare a sistemului financiar internaţional sunt reduse.
În primul rând pentru că situaţia rămâne fluidă. Fondul Monetar Internaţional şi-a modificat din nou estimările în privinţa creşterii economice: sunt mai sumbre decât erau la începutul anului. În al doilea rând pentru că nu există consens în privinţa cauzelor crizei. În fine, pentru că priorităţile, dacă nu chiar soluţiile, diferă în funcţie de rezultatele măsurilor luate în fiecare ţară şi de agenda politică a guvernului respectiv.
Prioritatea absolută a americanilor, secondaţi în oarecare măsură de britanici, este stimularea cererii la nivel mondial. Drept care, ar dori ca toate ţările din grupul G20 să facă un efort mai mare în această direcţie (echivalentul a 2% din PIB în următorii doi ani). Reţeta experimentată, cu rezultate modeste până în prezent, este cea a pompării unor sume enorme în sistemul bancar cu scopul de a debloca mecanismul creditării şi a stimula creşterea economică.
Germania şi Franţa consideră că această politică, de natură să exacerbeze deficitele bugetare, este riscantă şi ineficace. Guvernele de la Berlin şi Paris ar dori ca, în aşteptarea redresării, accentul să fie pus pe instituirea unui control internaţional mai strict al tuturor instituţiilor financiare şi pe îngrădirea fondurilor de investiţie speculativă (hedge funds), a companiilor offshore etc.
Se conturează într-o privinţă o situaţie paradoxală. Guvernele vest-europene care au practicat economia socială de piaţă sunt cele care insistă astăzi asupra disciplinei fiscale, limitează creşterea deficitului bugetar şi ezită să se implice mai direct în gestionarea economiei. În schimb, în America, patria economiei liberale de piaţă, preşedintele Obama merge într-o direcţie folosită mai degrabă de guvernele europene de sorginte socialistă: finanţează masiv de la buget planuri de redresare adâncind deficitul bugetar, redistribuie venitul naţional prin modificarea impozitării şi subvenţionarea unor instituţii de credit imobiliar şi se pregăteşte să legifereze un sistem de asigurări de sănătate universal.
Până şi China, al cărei succes economic s-a clădit pe copierea în mare parte a modelului capitalist american, se arată îngrijorată de posibilele efecte ale planului de redresare Obama. Se teme de o eventuală devalorizare a dolarului, monedă în care a acumulat uriaşe rezerve; şi se teme şi de evoluţia bonurilor de trezorerie americane în care a investit bună parte din rezervă.
Cealaltă mare economie din Asia, cea japoneză, se poate considera nedreptăţită de criză. Băncile nipone s-au comportat mai prudent decât cele americane sau europene; balanţa comercială a Japoniei este excendentară, ceea ce i-a permis să acumuleze un important surplus de cont curent. Cu toate acestea, potrivit estimărilor, producţia industrială va scădea cu 6% în 2009, iar volumul exporturilor se va înjumătăţi. În interesul relansării economice mondiale, guvernul de la Tokyo sprijină ferm suplimentarea substanţială a potenţialului financiar al FMI, chestiune asupra căreia pare să existe un acord de principiu.
Desigur, comunicatul summitului va estompa în mod elegant fricţiunile şi fisurile existente. Pentru preşedintele Obama va fi prima vizită în Europa. Pentru gazda întrunirii, premierul Gordon Brown, va fi un prilej de a acţiona ca mediator. Cei invitaţi la masa celor mari, prin lărgirea vechilor grupuri G7 sau G8, au posibilitatea să contribuie direct la soluţionarea crizei. Miza este prea mare pentru a risca un eşec. În lipsa unui consens, important ar fi ca dialogul să continue, iar măsurile, chiar dacă necoordonate, să acţioneze în aceeaşi direcţie.
Recomandările noastre
