Reintegrarea completă a Franţei în NATO va întări alianţa într-un moment istoric important.
În 1966, preşedintele De Gaulle îşi informa aliaţii americani că Franţa se retrage din structurile militare integrate ale NATO. În contextul conflictului dintre cele două blocuri, cel răsăritean şi cel occidental, Franţa, care se dotase cu o armă nucleară proprie, dorea să poată acţiona autonom şi să-şi exercite suveranitatea deplină. Gestul teatral al lui De Gaulle avea să devină piatra de temelie a politicii externe şi de apărare a Franţei. Practic, însă, Franţa a sprijinit politica americană şi implicit a NATO pe toată durata Războiului Rece. Între timp, lumea nu mai este bipolară. Iar NATO a început să intervină în afara teatrului nord-atlantic pentru care a fost concepută alianţa. Ca aliat fidel şi după încheierea Războiului Rece, Franţa a participat la operaţiunile din Bosnia, Kosovo şi are trupe în Afganistan. Pe de altă parte, cu toate că şi-a păstrat dreptul de veto în principalele foruri ale NATO, prin statutul ei deosebit, nu poate participa pe deplin la elaborarea strategiei alianţei.
De aici decizia preşedintelui Sarkozy de a readuce Franţa în structurile militare integrate. Procesul demarase cu tatonări timide sub mandatul lui Jacques Chirac. Nicholas Sarkozy şi l-a însuşit pe deplin şi vrea să-l definitiveze cu ocazia sumitului aniversar al NATO care se va desfăşura în aprilie, de o parte şi de cealaltă a graniţei franco-germane - la Strasbourg şi Kiel.
Nu e o iniţiativă lipsită de riscuri pentru preşedinte, a cărui popularitate este şi aşa ştirbită de situaţia economică: modelul american, sau în orice caz modelul „Bush”, nu se bucură de mare simpatie în rândul opiniei publice franceze. Opoziţia exploatează această stare de fapt, argumentând că reintegrarea ar dilua însăşi identitatea naţională a Franţei. Socialiştii, care în 1966 s-au opus gestului lui De Gaulle, se opun astăzi revenirii asupra lui. Există disidenţi şi în rândul majorităţii parlamentare. Drept care, guvernul a decis să nu supună decizia la vot, ci să angajeze răspunderea guvernului în parlament pe ansamblul politicii externe a Franţei.
Odată reintegrată, Franţa va obţine probabil două posturi de conducere în structurile NATO, între care comandamentul forţei de intervenţie rapidă, cu sediul la Lisabona. Circa 900 de ofiţeri superiori vor participa la forurile decizionale într-un moment în care se impune revizuirea scopului alianţei şi strategiei generale, mai cu seamă în Afganistan.
Mult mai importante vor fi însă consecinţele politice şi psihologice ale deciziei preşedintelui Sarkozy. Planurile Parisului de a dezvolta pilonul militar european al NATO vor stârni mai puţine suspiciuni la Washington în condiţiile în care Franţa revine în miezul alianţei. Va scădea şi tentaţia puterilor continentale europene de a se defini ca o entitate aparte în cadrul NATO (oricum nerealistă în condiţii de criză şi când media bugetelelor europene de apărare se situează la 1,31% din PIB).
În schimb, SUA şi aliaţi ei europeni vor putea prezenta mai uşor un front comun, bazat pe valorile pe care le împărtăşesc, într-un moment istoric în care centrul de gravitaţie al lumii se deplasează spre Asia şi în care Rusia pretinde din nou să i se recunoască o sferă de influenţă. Apropierea poziţiilor Franţei, Marii Britanii şi Germaniei şi o mai bună coordonare cu SUA vor limita posibilităţile Rusiei de a exploata eventuale divergenţe de opinie din NATO.
În pas cu vremurile, vocea Europei va putea avea o pondere mai mare în cadrul alianţei, dacă nu pe plan militar, măcar în luarea deciziilor politice. Alegerea preşedintelui Obama este propice unei asemenea evoluţii. Decizia preşedintelui Sarkozy de a se despărţi de De Gaulle o va înlesni.
Recomandările noastre
EVZ Special
Roma, orașul care a creat o lume și o cronologie
