Silueta unui alt timp reprezintă nu doar o persoană, epuizată fizic și psihic, cât mai ales tragica înfățișare a unei întregi țări, prea încercată de nestatornicia istoriei.

Poza. Mică, îngălbenită. Un om ce pare mai degrabă vagabondul ieșit la lumina zilei de niciunde. În picioarele goale. Pantalonii largi, suflecați. Haina boțită. Lipită de piele, o camașă. Deasupra, vesta. Pe cap, un fes amplifică imaginea de pierdut pe cărările vieții.

Fragilul carton are ceva scris pe verso. Anul 1944, septembrie. Mai văd câteva litere, aproape șterse, din care intuiesc totuși prescurtarea orașului București.

Nenorocite vremuri pentru țara noastră, aproape de sfârșitul năpraznicului război.

Lungul drum spre casă

Există acel imbold de după ceasul morții, al nestăvilitei pomeniri. Măcar amintirea celor ce au fost să nu fie îngropată. Vi-l prezint așadar pe Constantin Ursache.

Ce mai faci, tataie? Așa îi spuneam. Eu aveam 13 ani când el s-a prăpădit. Nu știu dacă o să-mi răspundă, azi. A fost o întrebare pusă doar de complezență, ca să încep acest neverosimil dialog.

Sper că își mai amintește de mine, pentru că l-am considerat ca un bunic, în lipsa altor ramuri ale familiei mele. Am venit pe lume destul de târziu, într-un timp în care arborele meu genealogic își scuturase deja o bună parte din crengile târzii.

Mă uit la chipul lui, ciolănos. Duce un pachet legat cu sfoară, de aceeași culoare, pesimistă, a îmbrăcăminții. Cu mâna stângă ține un băț.

Tare mai erai obosit, tataie! De praful care te-a acoperit, râpele pe unde ai dormit, potecile care ți-au alergat umbra, ploile care te-au biciuit, teama care ți-a mistuit sufletul.

În pauzele copilăroaselor mele expediții după fluturi sau comori, Florica, mamaia mea, care și ea a trecut la cele veșnice în același an, 1981, ca și soțul ei, la o diferență de numai câteva luni unul după altul – probabil că n-au acceptat să fie despărțiți de granița între cele două lumi - îmi povestea despre Costel, cum îi zicea ea, că fusese imortalizat, atunci, în ’44, chiar în clipa în care și-a sfârșit pașii, însoțindu-și acel unic drum, de fier, pe care îl știa, de la Iași până la București.

Florica era sora mai mare a mamei mele. De Constantin știu că se născuse în Basarabia.

Au mai rămas alte câteva imagini, de prin anii ’30, ale personajului acestei rememorări. Ceferist la viața lui. Descopăr un cu totul alt om, dichisit, într-un costum taman croit pentru ca sprâncelele doamnelor și domnișoarelor să tresară, la șosea. Cu vestonul său de serviciu, negru, impecabil. Și tunsoarea scurtă, soldățească. Privirea limpede și fermă.

Cred că mai degrabă după mustăcioară puteai să spui că e tot el, în acel tragic septembrie al haosului. Altfel, îi dispăruse toată aura nobilă pe care o avusese pe timp de pace.

Chioșcul cu mărunțișuri

Tataia mă ducea dimineața la școală și venea după mine, la prânz. Cât am fost la vârsta abecedarului. Ne opream de fiecare dată în fața unui chioșc rotund, verde, așezat pe marginea trotuarului, unde se vindeau tot felul de mărunțișiuri. Îmi cumpăra câteva bomboane.

S-a întâmplat uneori să găsim lacătul pe ușa tutungeriei. Nu-i nimc, avea pregătit un surplus dulce, pe care-l scotea din buzunarul de la haină.

Nu eram eu prea vorbăreț de felul meu. Nici el. Mergeam agale. Unul langă altul.

Durerea surâsului

Nu-mi amintesc să fi cunoscut alt om care cu un ochi să plângă și cu celalălt să râdă. Așa era el. Când îmi cerea să-i citesc o anumită povestire istorică din vremea lui Ștefan cel Mare.

Mă așezam în vârful patului. Statea pe scaun, ascultându-mă. Lacrimile îi podideau obrajii frământați de durerea surâsului.

Atât

A fost odată un om care mergea pe calea lui. Și-a spus că numai așa va ajunge acasă. Era el, numai el, în mijlocul celor două linii, paralele și totuși unite în felul cum însoțesc un destin.

Din tot ce-am fost, o poză a mai rămas. Uitati-vă doar in amintirile voastre...