La începutul acestei săptămîni, am fost invitat de organizatorii Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu să moderez o discuție între doi oameni de teatru, unul din Rusia și celălalt din Ucraina, sub titlul, poate nu foarte clar, dar extrem de incitant, ”Despre dubla cetățenie a teatrului”.
Ideea era aceea de a compara felul în care fenomenul teatral din cele două țări a reacționat și reacționează la cumplitele tensiuni politice din ultimele luni. Potențată de emoțiile stîrnite tuturor de această istorie foarte recentă, discuția a fost excelentă, spectatorii primind o grămadă de informații noi, dar și cîteva motive de reflecție în marja temei. Spre lauda ei, rusoaica Marina Davydova (nume foarte important în critica de teatru rusă, expert în istoria teatrului rus, director de festival, șef de revistă și profesor) a fost departe de a împărtăși atitudinea euforic-naționalistă și belicos-imperială, întristător de comună politicienilor ruși și majorității euforice a conaționalilor ei. Astfel, nu a existat, practic, nici o dispută cu partenerul de discuție, ucraineanul Sergii Vasilev (jurnalist, critic de teatru, cercetător al fenomenului și profesor, la rîndul său), așa cum, poate, s-ar fi așteptat unii. Misiunea mea a fost, prin urmare, mai ușoară, dar mult mai folositoare, cred. Tema discuției, la care am reflectat acultîndu-i pe cei doi experți a căror inteligență, competență și vervă au impresionat auditoriul, îmi pare extrem de interesantă, nu doar pentru că legăturile dintre teatru și politică sînt vechi de cînd lumea. O analiză a subtanței acestor legături ar putea spune multe despre felul nostru de a fi în lumea pe care am construit-o cum ne-am priceput, despre temeiurile civilizației noastre, despre sufletele noastre.
De la Aristofan și Eschil, teatrul face politică. Societatea este profund legată în toate formele ei de existență de fenomenul puterii. Puterea este materia primă a dinamicii sociale, ea exprimă și determină pe fiecare membru al speciei noastre. Nu mă așez nici sub influența lui Foucault, nici sub cea a lui Lacan, sînt mai degrabă realist pur și simplu cînd spun că lumea omenească este un gigantic spectacol al puterii. Notez în treacăt că, la greci, politica este materie primă și pentru comedie și pentru tragedie – de aceea am și citat pe cei doi mari clasici împreună. Asta dovedește nu complexitatea fenomenului politic (de fapt, politica este destul de simplă), ci complexitatea fenomenului uman generat de experiența politică. Nu piatra care cade în lac trebuie cercetată, ci undele de suprafăță și de adîncime pe care le stîrnește trebuie observate.
În România, am cunoscut cu toții o formă interesantă a relației dintre treatru și politică înainte de 1989. Pe de o parte, teatrul era invadat de politic, era supus cenzurii, sufocat de puținătatea resurselor umane și materiale, împins de o putere din ce în ce mai agresivă spre osanale și propagandă. Era, în mare, un teatru mincinos. Pe de altă parte, de sub apăsarea politicului, teatrul emitea semnale de adevăr. Aluziv cel mai adesea, folosind metafore regizorale și trucuri actoricești, subtil întotdeauna, subversiv aproape, căutînd și obținînd complicitatea spectatorilor, fără să ajungă vreodată să fie un teatru de protest, teatrul românesc emitea spre societate semnale de adevăr cam cum emite cutia neagră a uni avion prăbușit dar negăsit încă semnale în eter, în speranța că ”percepțiile” căutătorilor vor putea localiza în cele din urmă epava. Amestecul dintre teatrul de propagandă mincinoasă și teatrul ”de semnal” adevărat a fost uluitor și merită cercetat cu atenție. A fost, în mare măsură, modelul de supraviețuire românesc sub 4 decenii de comunism aberant.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cînd vorbim despre ”cetățenia” teatrului, adică despre ”dreptul de cetate” al teatrului, este util să nu alunecăm într-o discuție despre etnicitatea/naționalitatea teatrului. Sigur că teatrul este indisolubil legat de o limbă anume, dar nu despre asta e vorba aici. Cetățenia unei persoane este o relație directă cu statul, un ”raport de drept constituțional”, cum ar spune juriștii. Cetățenia are conținutul concret al unor drepturi și obligații reciproce între subiect și stat, dar și haloul moral al unei loialități reciproce, temei al solidarității fără de care cetatea se destramă. Discuția despre cetățenia teatrului trebuie să fie făcută în aceiași termeni, ai raportului dintre fenomenul teatral și stat. Și nu trebuie evitat pasul logic înainte pe acest drum, care ne duce la relația dintre teatru și guvernare – mai exact, o anumită guvernare în funcție de timpul la care ne-am referi. De asemenea, discuția trebuie să se refere și la loialitățile teatrului. Există cîteva repere față de care teatrul a dezvoltat un soi de loialitate interioară, cu care chiar se mîndește: textul dramatic, actorul, spectatorul etc. Există, însă, și cîteva loialități exterioare, una dintre ele fiind față de puterea politică. Și abia de aici începe, cu adevărat, discuția ce poate fi prudentă ori îndrăzneață, risipită ori edificatoare, înțeleaptă ori nebună.
Recomandările noastre
