"Oamenii noi fumează şi beau!", constatau cu uimire conducătorii României comuniste la mijlocul anilor ’50. "Ce este de făcut?", se întrebau retoric cabinetele Comitetului Central, amintind de vechiul spirit leninist în lupta împotriva viciilor societăţii de consum.

Noul proletariat produs de frenezia industrializării postbelice îşi trăia, "la un pahar", viitorul luminos. Iar "planul" era depăşit cu regularitate nu doar în fabrici şi uzine, ci şi la mesele prăfuite ale birturilor gălăgioase, pline de comunişti vicioşi şi umani. Evenimentul Zilei vă oferă astăzi o perspectivă necunoscută, uneori hilară, alteori grotescă, dar de fiecare dată sugestivă, a unei perioade din istoria României ce trezeşte încă pasiuni şi controverse.

EVZ a descoperit în arhive rapoarte informative ale responsabililor politici ai perioadei care indică cu precizie că alcoolul devenise, la mijlocul anilor 1950, o problemă de luat în calcul în România democraţiei populare. Un detaliu cu totul special răsare în cotext.

Nicolae Ceauşescu, în calitate de şef al Secţiei Administrative a CC al PMR, era direct însărcinat cu rezolvarea problemei. Un fel de Eliot Ness de România, cofruntat cu hidra alcoolismului accentuat ce păta imaginea clasei muncitoare. Lucrurile nu puteau rămâne aşa.

“Alcoolul dăunează grav sănătăţii”, la modă în spatele Cortinei de Fier

Anii ’50. România încă trăia perioada romantică a unui regim păzit de tancurile sovietice, perioada cuceririlor revoluţionare şi a unei masive operaţiuni sociale: transformarea ţăranilor în muncitori. Masa proletară de care comunismul naţional avea nevoie era perfectă însă doar în manualele marxiste.

Totul începe cu un raport al Secţiei Administrative a CC al PMR din 22 aprilie 1957 ce punea în dezbatere problema alcoolismului în Republica Populară România. Referatul îi era adresat personal lui Nicolae Ceauşescu care recomanda trimiterea lui către Chivu Stoica şi către Consiliul de Miniştri.

“Majoritatea ţărilor socialiste au sesizat importanţa problemei alcoolice înaintea noastră şi au ajuns la unele realizări, printr-o preocupare concretă, multilaterală şi organizată, de luptă antialcoolică”, începea furtunos referatul. Dispensare antialcoolice fuseseră înfiinţate în Bulgaria şi Polonia.

URSS-ul şi Cehoslovacia inovaseră cu mult înaintea timpului: camere de trezire a alcoolicilor - noua modă socialistă împotriva elementelor cu aspiraţii bahice. “Astea le are miliţia?”, se întreabă pe marginea textului Ceauşescu, parcă vrăjit de prospectul înfiinţării unor astfel de sedii în România.

Pe urmele “occidentului decadent”

În mod cert, ceva trebuia făcut. Şi asta pentru că referatul în cauză punea în evidenţă “escaladarea fenomenului alcoolismului şi a efectelor sale”. Simplu spus, Secţia Administrativă a CC al PMR organizase un sondaj în regiunile Timişoara, Baia Mare, Hunedoara şi Suceava, cu scopul de a aduna materialul informativ necesar documentării.

Datele colectate relevau un adevăr îngrijorător pentru conducerea comunistă: cantităţile de alcool distribuite prin comerţul de stat, oricum însemnate, erau sub consumul real al populaţiei. În regiunea Timişoara, nota raportul, consumul de vin crescuse de la 6,3 milioane de litri în 1954 la 7 milioane în 1956, cel de bere de la 11 milioane de litri în 1954 la 12,7 milioane în 1956, iar consumul de rachiu şi băuturi naturale de la 1,6 milioane de litri în 1954 la 1,8 milioane în 1956. Toate cifrele se raportau la o populaţie de aproape 1,2 milioane de locuitori.

Similar, în regiunea Baia Mare, anul 1956 fusese prolific pentru consumatori. Fiecare locuitor adult al teritoriului menţionat consumase 20.7 litri de vin, 8.6 litri de băuturi spirtoase şi 7 litri de bere. “Consumul mediu e foarte apropiat de consumul din ţările cu alcoolism accentuat, cum este Franţa”, înfiera raportul.

Milionarii României comuniste se cuantifică în litri Logic, cheltuielile “cheflii” ale populaţiei crescuseră simţitor. Cel mai rău stătea Hunedoara, unde cifra din 1954, aproape de 30 de milioane de lei “aruncaţi” pe spirtoase, era net depaşită în 1956. Peste 53 de milioane de lei cheltuiseră în total hunedorenii în anul Revoluţiei din Ungaria pentru a-şi potoli pornirile bahice.

Raportul lua în colimator şi “piaţa neagră” a băuturilor alcoolice, notând faptul că, în Baia Mare, comerţul de stat avea un concurent serios. Dar mai ales invizibil. Producătorii particulari distribuiseră aproape 6.7 milioane de litri de vin în 1956, cu peste 2 milioane de litri mai mult decât “procesase” comerţul de stat.

În fine, pentru a întregi universul statistic alarmant, raportul conchidea că la Reşiţa, un număr de 18.972 de salariaţi, cu un fond de salarii de circa 150 de milioane de lei, şi-au cheltuit 20% din venituri pe alcool, adică peste 30 de milioane de lei.

BODEGI, BUFETE, CHIOŞCURI Ipocrizia comunistă joacă cartea puritanismului

Surpriza era totală! “Din datele Institutului de Igienă al RPR resultă că muncitorii din fabrici consumă mult alcool. Comparând anii 1951 cu 1956, consumul de băuturi spirtoase a sporit de la 1.9 litri pe cap de locuitor, la 3.1 litri”, trăgea un semnal de alarmă referatul. Posibilii vinovaţi?

“Creşterea stării de alcoolism este uşurată de sporirea continuă a numărului de bodegi, bufete şi chioşcuri, localuri care desfac cantităţi mari de alcool. Numai în regiunea Suceava, numărul lor a crescut de la 162 în 1954 la 311 în prezent”. Un singur lucru părea să uite Secţia Administrativă a CC-ului: comerţul cu alcool era, la mijlocul anilor ’50, unul din cei mai importanţi “contributori” la bugetul de stat.

În condiţiile în care monopolul etatic era omniprezent, este cât se poate de clar că viciile românilor colectau sumele necesare mega-proiectelor industriale visate de gestionarii politici comunişti.

Soluţia "Cico"

Pentru a combate extinderea alcoolismului Secţia Administrativă propunea “să se creeze un comitet antialcoolic, din care să facă parte: Ministerul Sănătăţii, CCS, UTM, Crucea Roşie şi Comitetele de femei” însărcinat cu “propaganda antialcoolică”. De asemenea, Ministerul industriei avea sarcina de a lua “măsuri de sporire a producţiei de băuturi răcoritoare fără alcool, de ieftinire a lor şi o desfacere cât mai largă a acestora în rândul populaţiei. Nu în ultimul rând, Ministerul Afacerilor Interne trebuia “să organizeze la nivelul miliţiilor regionale şi orăşeneşti un sistem pentru ridicarea delicvenţilor în stare de ebrietate şi organizarea unor camere de trezire”.

FUMURI

Leontin Sălăjan radiografiază plămânii armatei

Nu doar alcoolul stimula impulsurile prohibitive ale comuniştilor români. Spre sfârşitul primei decade a socialismului de stat autohton, autorităţile s-au gândit să limiteze încă un viciu care făcea ravagii: fumatul. Responsabil cu noua cruciadă era Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, iar implicarea sa e uşor explicabilă: printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din 1956, fiecare militar în termen primea gratuit o normă de ţigări.

“S-a constatat că la încorporare o mare parte din militari sunt nefumători; mulţi dintre ei devin însă fumători, ca urmare a distribuirii raţiei zilnice de ţigări pe care o solicită. În afară de aceasta, unii nefumători îşi negociază ţigările la alţi militari, uneori la un preţ mai mare decât cel real”, nota un document informativ redactat de Sălăjan, în 1959.

Măsurile propuse indică cu precizie pretenţiile “conducătoare” ale regimului, care îşi aroga raţiunea supremă de a şti cu exactitate de ce are nevoie fiecare cetăţean al republicii: “Din motivele expuse mai sus s-a analizat posibilitatea de a se acorda tuturor militarilor cu drept de normă de ţigări contravaloarea lor în bani (câte 10.80 lei lunar). Cu suma primită de un militar în termen (0.36 lei zilnic), acesta şi-ar putea procura 6 ţigări zilnic, cantitate pe care o apreciem suficientă pentru un tânăr fumător”.

Limba de lemn se împleticeşte

Măsurile legislative nu au întârziat să apară, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri 530/1959: “Cu începere de la 1 mai 1959 se acordă fiecărui militar în termen şi elev din şcolile militare de ofiţeri ale MFA, respectiv MAI, în locul raţiei de ţigări, o compensaţie bănească, neimpozabilă, de 10.80 lei lunar.

Stocurile de ţigări existente asupra MFA şi MAI la data prezentei hotărâri se vor consuma până la epuizare”. Ultimul paragraf descrie în tuşe hilare gramatica precară a puterii: “Se exceptează de la prevederile prezentei hotărâri unităţile militare de grăniceri şi unităţile de pază din cadrul MAI care datorită specificului lor militarii nu se pot aproviziona individual cu ţigări”.

“AFACEREA BACHUS”

400.000 de litri, 19 kilograme de aur şi câteva milioane de lei

Măsurile luate la sfârşitul anilor ’50 de puterea comunistă de la Bucureşti n-au avut efectul scontat. Regimul dur de autorizare a distribuitorilor legali de alcool a mutat consumul din bodegi şi bufete direct pe piaţa neagră. Un deceniu mai târziu avea să înceapă cea mai mare afacere subterană cu alcool din istoria României socialiste.

I s-a spus, scurt, “afacerea Bachus” şi a fost pusă pe picioare de Gheorghe Ştefănescu, administratorul unui depozit de vinuri din Bucureşti, de lângă Podul Basarab. Metoda era de o simplitate dezarmantă : Ştefănescu “lucra” direct cu podgoria de la Coteşti, unde producţia era “micşorată” de calamităţi inventate.

Vinul neinventariat era prelucrat de reţeau lui Ştefănescu şi vândut cu un anumit standard de calitate, deşi conţinea aditivi. În perioada 1971-1978, conform estimărilor avansate de presa comunistă, peste 400.000 de litri de vin au fost introduşi ilegal în circuit.

Deus ex machina: un securist

Prinderea lui Ştefănescu şi deconspirarea reţelei sale (din care făceau parte sute de persoane cu funcţii relativ importante în structurile PCR) poartă amprenta unui ghinion fantastic. Un angajat al Securităţii ar fi cumpărat vin de la el pentru nunta proprie, însă evenimentul s-a amânat în ultima clipă, pentru câteva săptămâni. Timp în care vinul “a cedat”, din cauza aditivilor de proastă calitate.

Era începutul sfârşitului. Ştefănescu este arestat în august 1978, iar în locuinţa sa sunt găsite aproape 19 kilograme de aur şi câteva milioane de lei. În aprilie 1980, Bachus este condamnat la moarte şi executat pe 4 decembrie 1981. Estimări neoficiale ale prejudiciului adus statului român de reţeaua lui Ştefănescu indică cifra de aproape 5 milioane de dolari, la nivelul anilor ’70.

Ancheta în cazul Bachus a fost condusă de Tudor Stănică, celebrul colonel condamnat după 1989 în cazul uciderii disidentului Gheorghe Ursu.