Actualul şef al statului, Petro Poronşenko, se situează departe de primul loc în sondaje, după un mandat prezidenţial subţire, în care ucrainenii au ajuns să trăiască mai prost, corupţia a crescut iar pericolul rusesc nu a scăzut deloc.

Alături de Poroşenko mai candidează şi fostul premier Iulia Timoşenko, idolul controversat al Revoluţiei Portocalii.

Însă capul de afiş nu îl ţine disputa dintre cei doi, ci ascensiunea spectaculoasă a actorului Volodimir Zelenski, lider detaşat în sondaje. Actorul a devenit celebru după ce a jucat într-un serial „Slujitorul poporului” rolul unui profesor de istorie devenit preşedinte după ce a publicat o petiţie virală împotriva corupţiei. Astăzi, el denunţă domnia oligarhilor, însă adversarii îi reproşează că este doar marioneta miliardarului Ihor Kolomoiski, proprietarul televiziunii care difuzează serialul cu Zelenski.

Pe fondul unei nemulţumiri tot mai mari a ucrainenilor faţă de clasa politică, candidaţii şi-au împărţit temele favorite. Zelenski pare să fi mizat pe calul câştigător – lupta împotriva corupţiei, Timoşenko promite scăderea preţului gazului, iar Poroşenko pariază pe cartea pericolului rusesc şi îşi acuză adversarii că sunt pro-ruşi.

Cu toate acestea, tustrei afirmă că vor ca Ucraina să intre în NATO şi UE. În februarie, parlamentul de la Kiev (Rada) a înscris aceste două obiective „strategice” şi „ireversibile” în Constituţie.

Însă situaţia Ucrainei este mult mai complicată în realitate. Viitorul şef al statului va trebui să facă faţă unor provocări precum conflictul larvar din Donbas, negocierile cu Moscova pe tema gazelor, schisma ortodoxă şi tensiunile militare în Marea Azov.

În plus, situaţia politică nu se va schimba odată cu venirea unui nou preşedinte. Raportul de forţe politic va rămâne neschimbat cel puţin până în luna noiembrie, când sunt programate alegeri legislative. „Odată învestit, preşedintele nu va avea mâinile libere. Pentru el este esenţial să dispună de o majoritate”, scrie specialista în probleme ucrainene Christine Dugoin-Clement pe site-ul The Conversation.

Dinamica în rândurile opiniei publice ucrainene este şi ea foarte interesantă. Un sondaj realizat în octombrie 2018 de Institutul International de Sociologie din Kiev dezvăluia că 48% dintre ucraineni au o opinie pozitivă despre Rusia, în vreme ce doar 32% au o opinie negativă. Cu un an în urmă, aceste cifre erau de 37%, respectiv 46%. Pentru prima oară de la începutul conflictului, 50% dintre chestionaţi declară că doresc redeschiderea frontierei ruso-ucrainene, fără viză şi control vamal.

„Ucrainenii nu consideră că au vocaţia de a se alătura Rusiei, dar mulţi apreciază în schimb că nu au nici un interes să se rupă de ea definitiv. Însă cei care gândesc astfel sunt obligaţi să adopte o atitudine mai discretă, câtă vreme există un decalaj între opinia publică şi discursul politic. Nu din întâmplare Poroşenko vrea să meargă atât de repede cu ruptura sa cu Moscova, el ştie că Rusia continuă să exercite o mare influenţă în Ucraina şi că mai devreme sau mai târziu va avea loc o înclinare a balanţei în partea opusă”, arată Arnaud Dubien, director al Observatorului Franco-Rus, citat de Le Figaro. El aminteşte că aproape 30% dintre ucraineni au rude în Rusia.

Fapt semnificativ, Zelenski însuşi este originar dintr-o regiune (Zaporoje) şi dintr-o familie rusofone. „El poate astfel seduce atât hipsterii de la Kiev cât şi pe foştii alegători ai Partidului Regiunilor (al ex-preşedintelui Ianukovici, acum refugiat în Rusia).

Dovadă a influenţei acestei vecinătăţi, declararea autocefaliei Bisericii Kievului nu a dus până acum la nici o schimbare radicală a credincioşilor de rând. Situaţia este aceeaşi ca la sfârşitul lui 2018, când, sprijinită de Constantinopol, Biserica Ortodoxă a Ucrainei şi-a declarat independenţa de Moscova. Atunci, doar 370 dintre cele 12.000 de parohii aparţinând de Patriarhia Moscovei au trecut în subordinea Kievului.

În Donbas, cele două autoproclamate republici pro-ruse Doneţk şi Lugansk continuă să existe, în ciuda acordurilor de la Minsk semnate în februarie 2015 de Rusia, Ucraina, Franţa şi Germania, care prevedeau integrarea lor în sânul Ucrainei, chiar dacă cu un statut special.

„Situaţia este îngheţată de multă vreme, fiecare din părţi interpretează altfel documentele”, spune Dubien. Viitorul preşedinte va trebui să conducă o ţară aflată în război: din 2014, bilanţul morţilor a depăşit 10.000.

Toamna trecută, tensiunea ruso-ucraineană a cunoscut o nouă escaladare: navală, în Marea Azov. După anexarea Crimeii, această Mare puţin întinsă, semi-închisă, a cărei singură legătură cu Marea Neagră este Strâmtoarea Kerci, este controlată de pe ambele maluri de Rusia. La sfârşitul lui noiembrie, a avut loc o ciocnire între nave ruse şi ucrainene, în urma căreia Poroşenko a declarat starea de urgenţă şi a cerut sprijinul NATO.

Pentru Moscova, intrarea Ucrainei în NATO este văzută ca o linie roşie, de netrecut, de aceea ţările europene manifestă multă prudenţă pentru a nu-l irita pe Vladimir Putin. Săptămâna trecută, Germania a respins o solicitare americană de a trimite nave ale Deutches Marine la Strâmtoarea Kerci.

„Americanii sunt satisfăcuţi de impotenţa Europei, care le permite să dezvolte o relaţie bilaterală cu Kievul, inclusiv pe plan militar”, comentează Dubien. „Este revelator pentru un curent de gândire larg majoritar în sânul establishmentului american care vede Ucraina ca un cal troian strategic împotriva Rusiei.”

Ultima provocare pentru viitorul preşedinte o reprezintă tranzitul de gaze rusesc prin Ucraina. Acordul între colosul rus Gazprom şi Naftogaz-ul ucrainean, încheiat în 2009, ajunge la scadenţă pe 31 decembrie 2019. Pentru a-şi proteja resursele strategice, Moscova doreşte să-şi reducă dependenţa de Kiev; de aceea, ea încearcă să ocolească Ucraina prin Sud, cu ajutorul gazoductului ruso-turc Turkish Stream, şi prin Nord, cu ajutorul conductei Nord Stream 2, în fapt o dublare a unui gazoduct deja existent, care leagă Rusia de Germania prin Marea Baltică, un proiect susţinut puternic de Berlin, spre nemulţumirea altor ţări europene.

Dacă până la urmă Rusia va reuşi să-şi reducă considerabil tranzitul de gaze prin Ucraina, nota de plată riscă să fie grea pentru Kiev. Arnaud Dubien comentează sarcastic: „Nu putem exclude o psihodramă gazieră la toamnă”.