PSD și ALDE s-au grăbit să meargă la Cotroceni să asculte prin vorbele lui Klaus Iohannis pledoaria SRI și SIE pentru păstrarea tuturor prevederilor legale care au făcut din sergenții majori mesianici și caporalii analfabeți din Servicii principalii actori ai vieții noastre politice.

Neghiobia asta a PSD, de a participa la o șmecherie la Cotroceni pentru reluarea Legilor Justiției în Parlament (după doi ani de efort, cele trei legi sînt în vigoare, și în loc să le aplicăm în practică, le rediscutăm în Parlament)! dictată de fundluntrismul tipic lui Călin Popescu Tăriceanu, care se și vede premierul Guvernul Meu Doi al lui Klaus Iohannis, fără să fi învățat nimic din experiența altora înaintea lui - Gabriel Oprea, Victor Ponta, Liviu Dragnea - a făcut să treacă aproape neobservată una dintre marile, puternicele confirmări ale adevărului că lupta împotriva corupției n-a fost dusă cu instrumente profesioniste, ci cu cele ale fanfarei propagandistice, singurul scop al dosarelor deschise de-a lungul timpului fiind de a arăta că în România, sub conducerea SRI, procurorii, recrutați și prin celebrele Protocoale, se luptă pe viață și pe moarte cu corupția, indiferent de cine ar practica așa ceva

Marți 23 octombrie 2018, Tribunalul Ploiești a achitat ceea ce s-a numit Lotul Lukoil, pe motiv că fapta nu există. Dosarul a fost instrumentat din partea Parchetului Ploiești de Mircea Negulescu, promovat la DNA după trimiterea Rechizitoriului în instanță, pe 3 august 2015, nu atît ca răsplată pentru deschiderea dosarului, cît mai ales pentru că SRI avea nevoie de el la DNA, ca să-i spele alți și alți chiloți murdari.

Ca de obicei în România se uită de la mînă pîn’ la gură. Sentința de la Ploiești a trecut neobservată. Nu numai pentru că presei îi scapă faptele pozitive, dar și pentru că Divizia Presă are ordin de la SRI și SIE să facă ciocul mic cînd e vorba de eșecuri în Justiție ale dosarelor născocite de Noua Poliție Politică.

Eu însă mi-am amintit de cazul Lukoil, petrecut în 2 octombrie 2014, în urmă cu patru ani, așadar, pentru că la vremea respectivă mi-am exprimat în scris uluirea față de incredibila desfășurare de forțe de la sediul Lukoil. Sub titlul Justiția în campania electorală: Diversiunea Lukoil, scriam în numărul din 13 octombrie 2014 al Evenimentului zilei:

„Joi, 2 octombrie dimineaţa, televiziunile de ştiri au fost trezite din somn de o informație Breaking News: 150 de poliţişti specializaţi în investigarea fraudelor, investigaţii criminale, arme, explozivi şi substanţe periculoase, luptători SIAS, 27 de inspectori vamali din cadrul Direcţiei Generale Vamale şi trei inspectori din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă, au descins la sediul Rafinăriei Petrotel din Ploieşti, procedînd la 23 de percheziţii, la ridicarea unor saci de documente şi la punerea sechestrului pe tot ce se vedea cu ochii.

Un american nimerit întîmplător pe teritoriul moldo-valah, auzind ştirea, ar fi crezut că Sediul Petrotel din Ploieşti a fost cucerit peste noapte de un comando al Statului islamic, pe cale de a-i tăia gîtul, în vederea publicării pe Internet, a unei băştinaşe, suspectate de a fi agent CIA sub acoperire. Un român, de mult obişnuit cu loviturile de presă spectaculoase ale procurorilor, care dau curs frustărilor de a activa în democraţie, unde procurorii, poliţiştii, ofiţerii SRI şi, în general, membrii Forţelor de ordine, nu stîrnesc la ivirea lor poziția de drepți a cetăţenilor, cum se întîmpla pe vremea lui Stalin, şi-a dat seama imediat că trebuie să fie o nouă superproducţie hollywoodiană semnată de una dintre cele două mari case de producţie cinematografică din ultimii ani: DNA şi Parchetul General.”

Despre seriozitatea acțiunii aveam serioase îndoieli. Mai întîi prin raportare la acuzații:

„Lukoil a cumpărat Rafinăria în 1998. După 16 ani în care Lukoil s-a extins în toată România, Parchetul de la Ploieşti descoperă brusc evaziune și spălare de bani în valoare de 200 de milioane de euro. O astfel de infracţiune, dacă există, nu apare peste noapte în cazul unei companii de mărimea Lukoil. E curios, aşadar, că deși pînă mai ieri, timp de 16 ani, fără a fi fost suspectată de vreo infracţiune, nici măcar minoră, fără să i se fi publicat în presă vreun dosar de corupție, Lukoil dovedeşte peste noapte un comportament banditesc.”

Apoi prin raportare la rezultatele practice ale Operațiunii. Conturile, blocate pe 2 octombrie 2014, au fost deblocate deja pe 7 octombrie 2014. Scriam în editorialul respectiv:

„După proporțiile hollywoodiene ale descinderii, te așteptai nu numai la arestări în masă; te așteptai și la schimburi de focuri!”

Cu toate acestea, nu e reținut nimeni. Singura măsură juridică e controlul judiciar pentru directorul general.

Operațiunea coordonată de SRI avea drept scop principal spectacolul de sunet și lumini. Sub acest semn, lui Lukoil i se blochează conturile, iar presei i se livrează un prejudiciu de 2 miliarde de euro, cel mai mare din istoria postdecembristă.

Scandalul nu se oprește însă aici.

Pe 3 octombrie 2014, premierul Victor Ponta primește o scrisoare de la sindicatul salariaţilor din Petrotel-Lukoil şi Uniunea Sindicatelor Lukoil din România, prin care i se cere sprijinul pentru deblocarea conturilor bancare ale societății, pentru ca rafinăria Petrotel-Lukoil să poată funcţiona normal şi să poată fi plătite salariile muncitorilor.

Pe 6 octombrie 2014, intervine pentru deblocarea conturilor ambasadorul Rusiei la București. În aceeași zi, Victor Ponta atrage atenția că blocarea conturilor e absurdă („Bănuiesc că cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conductele în Rusia sau nu ştiu unde şi nici rafinăia nu o mutau mîine din România”.) și mai ales dezastruoasă din punct de vedere economic.

Intervenția lui Victor Ponta era corectă din mai multe puncte de vedere. Punerea sechestrului afecta 3500 de locuri de muncă. Operațiunea lui Mircea Negulescu, ordonată de SRI, ținea de spectacolul mediatic cu orice preț. Trebuia să se vadă, potrivit sergenților majori mesianici din Noua Securitate, că România n-are mamă, n-are tată cînd e vorba de lupta împotriva corupției. Lukoil era o companie străină. SRI voia să răspundă astfel criticilor potrivit cărora Sistemul vede doar corupția firmelor românești. Firmele internaționale ar fi fost protejate. Ei uite că nu erau protejate!. Atotputernica Lukoil era pusă în genunchi de bravii procurori români în frunte cu Mircea Negulescu.

Imediat însă rețeaua de site-uri patronată de SRI se năpustește asupra lui Victor Ponta. Unul dintre cele mai mizere scria despre Victor Ponta: „A făcut-o abia acum, când justiţia a lovit în interesele regimului fascist de la Moscova, a cărui companie de stat prejudicia statul român! Altfel spus, dintre Putin şi români, Ponta l-a ales pe Putin.”

Cazul Lukoil sau cînd lupta împotriva corupției se reduce la un spectacol hollywoodian în variantă moldo-valahă Intervine pe 9 octombrie 2014, vîrînduși mîneca în ciorbă și Traian Băsescu, încă președinte al României: „Dacă mâine Lukoil decide să închidă, cer Guvernului să fie pregătit să preia rafinăria de la Ploiești!

Dacă bazat pe presiune, care îmi pare o abordare de tip putinian, așa ceva face Putin în țară, nu într-o țară a UE, comportamentul nostru trebuie să fie pe înțelesul rușilor! Lukoil trebuie să se gândească să dispară de tot de pe piața românească, dacă are o astfel de abordare! Lukoil de cinci ani merge în pierdere, poate la finalul anchetei, cele 230 de milioane să fie așa, doar o deschidere! De unde să-i fi dat Guvernului Ponta cei 700 de milioane? Vă spun eu, i-a dat lui, i-a dat la acciză! Aceeași acciză ar lua-o Guvernul și dacă ar vinde mai multă benzină Petromul sau NIS-ul sau cine o mai fi. Justiția noastră se află în fața unui șantaj, a unei presiuni și doamne ferește să se cedeze la ea!”

Evident, CSM, la vremea respectivă o banală Unitate Militară a SRI, se sesizează și face mare gălăgie în legătură cu intervenția lui Victor Ponta. Hans Klemm, Procuratorul României babuinizate, se prinde și el în horă, sprijinind bolboroseala CSM.

De la Marea Descindere au trecut patru ani. Ce s-a întîmplat între timp?

Păi una dintre afacerile tipice dosarelor deschise numai și numai din motive politice. La începutul lui octombrie 2014, SRI, prin cuplul George Maior-Florian Coldea, se afla în plină campanie electorală de discreditare a contracandidaților lui Klaus Iohannis. Spectacolul de la Ploiești urmărea lovirea lui Victor Ponta. Imediat, Diviziei Presă i s-au livrat informații menite a sugera că Lukoil finanțase campaniile electorale ale PSD.

Că era vorba de un dosar de Poliție Politică avea să se vadă din desfășurarea anchetei. Marea investigație, lansată cu unul dintre cele mai mari tam-tamuri mediatice postdecembriste, se împotmolește din punct de vedere juridic pe parcurs.

Trimis în instanță pe 3 august 2015, Dosarul e retrimis la Parchet pe 14 ianuarie 2016 pe motiv de grave neregularități și de „pasivitate totală” a procurorilor. Pe 22 ianuarie 2016, procurorii retrimit dosarul în instanță după ce – după opinia lor – remediaseră neregularitățile. Cu toate acestea, pe 23 octombrie 2018, peste doi ani adică, instanța spulberă dosarul pe motiv că fapta nu există.

Comparînd sentința de acum cu tărăboiul mediatic din octombrie 2014, putem spune că în cazul Lukoil am avut de a face cu una dintre tipicele aspecte ale folosirii luptei împotriva corupției pentru răfuieli politico-mafiote: Rezumarea anchetelor penale la simplul spectacol mediatic.

De ce corupției din România nu i s-a clintit nici măcar o șuviță de păr în cei treisprezeci ani pretinși a fi ai luptei împotriva corupției, cîntați de Binomul SRI-DNA și publicitați de cancelariile marilor puteri?

Pentru că în realitate n-a fost nici o luptă împotriva corupției.

A fost un spectacol hollywoodian ieftin realizat cu bani de la Buget de Noua Poliție Politică.

Doar atît.