Care e problema când etichetezi pe oricine „extrema dreaptă”

Care e problema când etichetezi pe oricine „extrema dreaptă”

Care e problema când etichetezi pe oricine „extrema dreaptă”. În tagma publiciștilor britanici circulă o anecdotă foarte gustată despre legendarul editor Kelvin MacKenzie de la The Sun. Editând el într-o zi ziarul, a realizat că responsabila cu horoscopul își recicla propriile predicții. A decis să se dispenseze de serviciile ei printr-o scrisoare care începea cu: „După cum fără îndoială vei fi prevăzut...”

Katya Adler, BBC, a optat pentru titlul: „Extrema dreaptă a pornit în marș”

Dar nu e nevoie să te pretinzi a fi un mistic pentru a prezice anumite lucruri. Rezultatul alegerilor din UE de săptămâna trecută a fost ușor de prezis, la fel ca și reacția unei mari părți a presei britanice. După cum surprinzător de corect am prorocit în editorialul de săptămâna trecută, editoarea pentru Europa de la BBC, Katya Adler, a optat pentru titlul: „Extrema dreaptă a pornit în marș”. Iar în alt articol tot ea a pretins că oameni de pe întreg continentul afirmă frecvent: „Se simte ca și cum ar fi Europa anilor 1930”.

Nu am idee cât de des vizitează Europa editoarea pentru Europa a BBC. Dar cum eu însumi am vizitat cinci țări europene în săptămâna de dinaintea alegerilor, pot spune că n-am auzit nicăieri tropăit de bocanci.

Dar dacă există totuși, atunci ar trebui să se audă excepțional de răsunător pe străzile Parisului, din moment ce municipalitatea a făcut să fie aproape imposibil să te deplasezi prin oraș altfel decât pe jos. Emmanuel Macron a ținut ca Jocurile Olimpice să aibă loc în centrul orașului, dar acum pare că află și el la modul neplăcut care este motivul pentru care majoritatea orașelor-gazdă obișnuiesc să exileze Jocurile undeva la periferie.

Ne puteți urmări și pe Google News

Jocurile Olimpice de la Paris și pericolul islamist

Pe lângă faptul că a făcut Parisul aproape impracticabil, el a și deschis calea unui teribil risc de securitate. Un atentat „de inspirație islamistă” împotriva Jocurilor a și fost dejucat deja. Iar Parisul, în mai mare măsură decât majoritatea celorlalte orașe europene, e permanent într-o stare ridicată de alertă.

În orice caz, succesul Reuniunii Naționale la alegerile europene nu a fost pus pe seama vreunei nefăcute a președintelui Macron, ci mai degrabă pe socoteala hulitului marș al „extremei drepte”. Pe mine unul termenul acesta mă satisface tot mai puțin. Distrugerea partidelor consacrate de dreapta și stânga din Franța e un exemplu fascinant al unei tendințe continentale și, de fapt, din întregul Occident.

Peste tot partidele de centru consacrate aflate la guvernare și-au petrecut ultimii ani promițând o reducere a imigrației - doar pentru a superviza o explozie masivă a acesteia, deopotrivă legală și ilegală. Faptul că imigranții se vor integra e un lucru pe care liderii politici îl promit de vreo două generații. Însă dovezile pe care oamenii le văd cu proprii lor ochi le arată multora că guvernele nu au fost oneste cu ei. Astfel că au pornit în căutarea unor partide alternative care, cred ei, ar putea să le asculte cu adevărat preocupările.

Douglas Murray

Douglas Murray / sursa foto: captură video

„Francezilor nu le place să fie aruncați în aer”

Interpretarea mea cu privire la modul în care francezii tocmai au votat e aceea că francezilor nu le place să fie aruncați în aer. Iar faptul că serviciile de securitate franceze par mereu că au nevoie să presteze ore suplimentare nu e nici el de natură a consola populația Franței. Nu avea cum să nu existe o reacție politică la această situație. Și suntem norocoși că deocamdată ea nu s-a materializat decât sub forma unui Jordan Bardella.

Și totuși, în ultimele zile presa a calificat ca fiind de „extrema dreaptă” următoarele partide: partidul italian al Giorgiei Meloni, Reconquête al lui Éric Zemmour și Reuniunea Națională în Franța, Partidul pentru Libertate din Olanda, Vox din Spania, partidul de guvernare din Ungaria, Lega Nord a lui Matteo Salvini din Italia și (până când BBC își va fi cerut scuze) partidul Reformă din țara aceasta.

Se folosește de asemenea tot mai frecvent termenul perfid de „dreapta dură”. Acesta pare să fie acum termenul preferat de jurnaliștii care s-au săturat să eticheteze orice formațiune situată mai la dreapta de Extinction Rebellion [ecologiști radicali - n.trad.] drept „extrema dreaptă”. „Dreapta dură” pare de asemenea să fie eticheta care le e rezervată, odată ce ajung la guvernare, acelor partide numite cândva de „extrema dreaptă”.

„Extrema dreaptă”, un termen erodat

Efectul, firește, e unul de erodare, întrucât termenul pare deja să-și fi pierdut orice înțeles. Acest lucru - și o spun de ani - ar putea deveni o problemă într-o bună zi, fiindcă diversele partide de pe continent calificate „de extrema dreaptă” includ partide care nu sunt nicidecum așa ceva, precum și partide de pe care eu unul nu mi-aș lua ochii.

Una dintre frustrările provocate de tema „extremei drept în marș” e aceea că există într-adevăr partide care ridică întrebări serioase. Sunt oameni în AfD care categoric nu pun nimic bun la cale și care au capacitatea de a-și distruge complet partidul. Și

Partidul Libertății din Austria are unii membri care răspândesc un iz suspect.

E o problemă să-i arunci pe toți, la grămadă, în categoria „extrema dreaptă”

Așa vor sta lucrurile mereu? Posibil. Dacă iei la bani mărunți oricare mișcare politică de pe continent vei descoperi invariabil o legătură sau alta cu cele mai nocive mișcări ale anilor '40. Vlaams Belang din Belgia și fostul Front Național din Franța nu au numai un trecut dubios, ci și semne de întrebare planând acum asupra lor cu privire la posibilitatea de a avea nostalgii legate de vremurile colaboraționismului [cu naziștii - n.trad.].

Dar ce poate face continentul în această privință? Și ce abordare ar trebui să adoptăm noi? Una dintre numeroasele probleme care apar atunci când îi arunci pe toți la grămadă în categoria „extrema dreaptă” este aceea că se impune o întrebare în privința căreia nu știu dacă cineva e suficient de curajos să o pună sau să răspundă la ea.

În esență, aceasta este: e Europa într-atât de toxică încât va fi nevoie de decenii, dacă nu chiar secole, pentru a putea crește ceva sănătos acolo? Suspectez că unii cred că răspunsul e „da”. Alții n-au realizat că aceasta e întrebarea fundamentală. Dar este.

Mult prea mulți oameni nu satisfac exigențele funcției, inclusiv cei deja în funcție

Răspunsul meu ar fi că pământul e încă parțial otrăvit. A decide care parte trebuie desemnată ca atare și care merită să fie cultivată necesită o grijă incredibilă. Însă mult prea mulți oameni nu satisfac exigențele funcției, inclusiv oameni care sunt deja în funcție.

Întâmplarea face că în seara de luni mii de stângiști au protestat și s-au răzvrătit la Paris ca reacție la rezultatul alegerilor europene. Au participat și politicieni de stânga, precum Manon Aubry de la La France Insoumise.

Târziu în noapte poliția a fost nevoită să folosească grenade de cauciuc pentru a-i dispersa pe protestatari. Aceea a fost, literalmente, extrema stângă „în marș”. Dar nu trebuie să fii vreun mistic pentru a prezice că acesta nu-i un titlu care-și va găsi calea până pe o pagină de ziar.

(Articol de Douglas Murray, gânditor britanic, în The Spectator; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)