Un judecător român a fost condamnat la 22 de ani închisoare pentru niște „găinării”, sume derizorii. În Norvegia, un tip a omorât vreo 70 de inși și a primit mai puțin – 21 de ani. Canibalismul judiciar face prozeliți în România ultimilor ani. Institutul Național de Magistratură trebuie iute reformat, altminteri ne vom trezi cu o droaie de monștri în robă.

Acolo, la școala aia, de calfe în ale Dreptului, ei trebuie să învețe măsura  și mila. „Când, ca un milostiv,  vei ședea Judecător…” De aici, de la vorbele astea evanghelice, să înceapă caznele căutătorilor de adevăr judiciar !

                                                                                           *

      Sever  Voinescu scria deunăzi că „La Dumnezeu, dreptatea este, întotdeauna, precedată de bunătate”. Și ca să-i pricepem mai bine gândul, l-a citat pe Bartolomeu Anania, cu un comentariu despre Canonul  cel Mare al lui Andrei Criteanul, în care „tema centrală este relația antinomică dintre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Dacă El, la Înfricoșătoarea Judecată, îi va osândi la chinuri veșnice pe cei păcătoși, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toți, fără nicio discriminare, înseamnă că nu e drept. Creștinii care merg pe prima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală”.

     Dreptatea întâlnită în vremea din urmă prin sălile noastre de judecată e, adesea, crudă, lipsită de bunătate. Tineri fiind, prea tineri, totuși !, magistrații români se tem să fie buni, nu cumva să fie considerați slabi, lipsiți de fermitate. Așa că, prin pedepse  înfricoșătoare, ei își clamează ostentativ-agresiv autoritatea cu care societatea i-a învestit din  nevoia păstrării echilibrului social.

     Acum, spre sfârșitul carierei mele judiciare, îmi doresc o dreptate precedată de bunătate.  La fel pe pământ,  ca și în ceruri…

                                                                                      *

     Habar n-am cine a zis că,  după ce ai eliminat imposibilul, ceea  ce rămâne, oricât ar fi de improbabil, trebuie să fie adevărul, însă  raționamentul e impecabil. Câți  judecători de la noi îl practică, însă ? Mă tem  că  foarte puțini. Contează să condamni cu orice preț, să faci front comun cu acuzarea, altfel îți  vei rata cariera. Îndoiala e cultivată  arar și ce sperie mai tare decât omul cu certitudini de neclintit….?

                                                                                      *

     Demult, dar nu foarte demult, un avocat, înaintat în etate, și-a luat stagiarul în sala de judecată, să-l obișnuiască ușor, ușor cu atmosfera de acolo. În fața pretoriului de recurs, maestrul a invocat două excepții de  nulitate relativă. La sfârșit, după ce și-a  terminat pledoaria, tânărul  l-a privit cu admirație și  a exclamat, plin de entuziasm: „Ați câștigat  procesul !” „Nu te grăbi, să vedem soluția, mâine, în condică”, l-a temperat omul care văzuse atâtea la viața lui. A doua zi, discipolul a citit consternat că excepțiile au fost respinse. „Dar nu se poate, Maestre, aveați dreptate sută la sută, cum se poate așa ceva ?” s-a revoltat el. „Se poate, tinere, fiindcă am ridicat două nulități relative în fața a trei nulități absolute”,  i-a răspuns mentorul.

                                                                                    *

     În perioada 14 octombrie 2015 – 8 februarie 2016, Consiliul Superior  al Magistraturii a organizat un concurs pentru numirea în funcție a unor inspectori judiciari. Între participanți și un fost șef de la o instanță  bucureșteană. La specializara Drept procesual penal, insul a obținut nota 0,62!!??

    „Onorată instanță, venerabil  abis…”, vorba unui poet oltean. Și noi așteptam soluții legale și temeinice de la acest magistrat.

                                                                                    *

      „Ca să prinzi monștri, trebuie să devii tu însuți monstru”,  așa sună logo-ul unei emisiuni care circulă pe Animal Planet. El este valabil și pentru procurori, îndeosebi pentru procurori ! Eu am fost procuror și m-am îndeletnicit câțiva ani cu prinderea monștrilor. Până când mi-am dat  seama că încep să semăn tot mai mult cu un… monstru. Și am plecat,  mi se făcuse  teamă de pocitania pe care  o vedeam zilnic în oglindă.

                                                                                      *

      „De ce nu te pensionezi ? ” l-am întrebat odată pe un  amic. Tipul era judecător și împlinise vârsta lăsării la vatră. „Păi cum să  mă pensionez, mi-a răspuns  el, în afara sălii de judecată sunt un nimeni, cine naiba  mă mai bagă în seamă ? Mor de drag să intru în sală  și să-i văd pe toți cum se ridică și înțepenesc de frică în fața mea. Ehe, și femeile, îndeosebi ele, cum tremură și mă privesc ca niște ciute încolțite de lup, un deget dacă mișc și toți îngenunchează la picioarele mele ! «Domnule Președinte în sus, Domnule Președinte în jos», oriunde m-aș afla, sunt cineva cât îmbrac roba, simt că am orgasm, e o senzație pe care nicio altă postură nu ți-o oferă. Puterea judecătorului  nu are limite, ea îți dă posibilitatea să fii discreționar, să împarți dreptatea după cum ți se năzare.  Cum să plec acasă, doar n-oi fi  înnebunit, nu mai știu să trăiesc altfel ! Mă înspăimântă nimicul ce mi se înfățișează după”.

      Am tăcut. Mi s-a făcut atât de scârbă de onorabilul judecător, încât am ales necuvintele.

                                                                                     *

     Dacă la Institutul Național de Magistratură din București s-ar preda și astfel de lecții, sigur nu s-ar mai ajunge la pedepse aberante de  22 de ani pentru „găinării”. Ori de 5 ani pentru o șpagă de  900 de euro… Dar până atunci, alde Danileț  vor continua să fie formatori de cacofonii judiciare.