Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Campania Matrioșka și criza Ucraineană (...poate și despre plecare SUA din NATO)
Pentru România de astăzi nu mai este important Parteneriatul Strategic cu SUA din ceea ce ne comunică liderii de politică externă. Ei îl clamează dar în realitate nu dau doi bani pe el. La ora actuală Moldova și Ucraina sunt țintele/prioritățile noastre.
Ne îndepărtăm de Atlantic? Așa se pare, poate și datorită unei lipse de comunicare unul-la-unu cu liderii occidentali sau cu cei americani. Avem oameni care ne reprezintă după chipul și asemănarea ultimilor doi președinți.
Lideri occidentali, din păcate, nu-i cunosc pe lideri români actuali. Și atunci cum să relaționeze? Școală de politică nu ai făcut, nici la Washington și nici la Paris, nici la Berlin și nici la Londra, și de abia dau cu mingea de handbal iar golf nu joacă. Lumea occidentală se împrietenește în școli, în rest voie-bună (numai militari mai fac școli renumite ori la Washington, ori la Londra ori la Paris dar sunt...fricoși cum îmi spunea un coleg acum câteva zile).
Președinții SUA și golful
Apoi socializarea la Golf a devenit o modă. Socializarea la golf pentru politicienii americani a început în secolul al XX-lea, pe la începutul acestuia, odată cu introducerea jocului la Casa Albă de către președintele William Howard Taft și stabilirea bazelor popularității sale ca loc de întâlnire pentru liderii politici și personalitățile de afaceri. Practica a câștigat teren și mai mult sub influența președinților precum Woodrow Wilson, care juca frecvent, și Dwight Eisenhower, care a contribuit la dezvoltarea golfului în Statele Unite.
Trump este un jucător de golf pasionat și joacă frecvent. Este cunoscut pentru faptul că a folosit golf-ul și ca o formă de networking politic și de afaceri. Dintre partenerii americani de golf a lui Trump vă dau câteva exemple: Lindsey Graham (senator republican), Rand Paul (senator republican) – a jucat golf cu Trump și l-a consiliat pe teme de politică externă, Bill Clinton (fost președinte) – înainte de intrarea lui Trump în politica, Ron DeSantis (guvernatorul Floridei) și el, erau prieteni și jucau golf ocazional– au jucat până ce a urmat nominalizarea republicană pentru președinție când s-au despărțit.
Prietenii de golf ai lui Trump
Dintre liderii externii a fost Shinzo Abe (Japonia)-probabil cel mai faimos partener de golf al lui Trump, David Cameron și mai nou președintele Finlandei Alexander Stubb (Alexander Stubb -născut în 1968- este președintele Finlandei din martie 2024, cu un solid background politic și academic; în 2025, s-a distins ca o figură de legătură între Europa și Trump, folosindu-și abilitățile diplomatice într-un cadru informal, inclusiv prin golf, pentru a aborda teme critice precum securitatea europeană și criza din Ucraina).
După rundele de golf, Trump a început să îi acorde lui Stubb acces direct prin telefon – uneori chiar apeluri târzii în noapte. Diplomația golfului contează în relația de astăzi cu SUA. La noi liderii politici nu au școli occidentale dar au CV-urile pline de simpozioane și nici nu joacă golf. Așa că lucrurile sunt clare… Când eram în China Consul General jucam golf. Am învățat în SUA la Universitatea de Apărare din Washington unde la vremea anilor 90 era un teren de golf chiar în curte și erau antrenori. Când m-am lăudat la întoarcere în România ca știu să joc golf am fost luat la mișto de unii generali. De golf am avut nevoie în China. Acolo consuli de la Shanghai jucau golf, iar la aceste partide se discutau cele mai arzătoare probleme ale comunității. Uneori în șoaptă!
Moldova prima în linia relațiilor externe ale României
Dacă ne uităm spre Est vedem un ”nor de praf” care se ridică deasupra Moldovei și vine din deșertul rusesc, deșert care a luat naștere în Rusia Europeană (deșertul rusesc din Europa, sau mai bine zis, prima zonă deșertică apărută în Europa, se află în regiunea Kalmîkia din Federația Rusă, mai exact într-o întindere de nisip din stepa sa). Vin alegerile parlamentare din 28 septembrie, alegeri cruciale pentru viitorul Moldovei iar Moscova este cu ochii pe ele.
Pe 27 august, Chișinăul a primit o vizită cu greutate: Emmanuel Macron, Friedrich Merz și Donald Tusk au fost acolo să marcheze Ziua Independenței. Momentul nu e doar ceremonial; e calculat. Triunghiul de la Weimar a pregătit un desant la cel mai înalt nivel, la Chișinău, în sprijinul Maiei Sandu. România, din nou, nu este pe nicăieri nici măcar acuma. De ce Maia Sandu? A ba da, la Festivalul Zemii sau al Limbii române.
Da, important zic eu cum ne tratează. Ori ne-a luat de fraieri, ori suntem fraieri! Dacă nu aș fi maramureșean aș fi plecat de mult din Republică dar așa rămân până la capăt. Mă consolez cu puterea de regenerare a neamului românesc.
Europa își apără prietenii nu doar în comunicate, ci și pe teren
La o lună de alegerile parlamentare din 28 septembrie, prezența acestui „triunghi” franco-germano-polonez transmite un mesaj de descurajare spre Est, adică către Kremlin. Așa sper eu, nu știu ce speră alții.
Dar și spre Vest, un test de credibilitate (asta este foarte clar): Europa își apără prietenii nu doar în comunicate, ci și pe teren. Patru partide pro-ruse din Republica Moldova au anunțat că vor forma un bloc pentru a face presiuni pentru victorie în alegerile parlamentare din septembrie și pentru a înlătura actualul guvern, care s-a angajat să adere la Uniunea Europeană până în 2030.
Blocul reunește Partidul Socialiștilor, condus de fostul președinte Igor Dodon, partidele Inima Moldovei și Viitorul Moldovei, precum și Partidul Comunist. „Suntem în favoarea restabilirii legăturilor strategice cu Rusia. Vrem pace, nu război... Blocul nostru va pune capăt intereselor străine și NATO”, a declarat Dodon într-o conferință de presă în cadrul prezentării noii uniuni. Deci băieții ăștia vor înapoi în Rusia! Te doare mintea ce visează.
Campania Matrioșka
Sandu, care a denunțat invazia Rusiei în Ucraina și acuză Kremlinul că încearcă să destabilizeze Moldova, a câștigat realegerea anul trecut cu o marjă de 10,7% față de un contracandidat socialist, iar un referendum prin care le-a cerut alegătorilor să susțină eforturile de aderare la UE a obținut abia o majoritate de 50%.
Campania sofisticată de dezinformare pro-rusă, supranumită Matrioșka, și-a intensificat eforturile de a răspândi propagandă în Moldova. Aceasta își propune să discrediteze guvernul pro-UE în contextul alegerilor parlamentare, potrivit unui studiu. Instrumentul de transparență NewsGuard a declarat că operațiunea a promovat afirmații false conform cărora președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a delapidat 24 de milioane de dolari și că este dependentă de „droguri psihotrope”.
A precizat că o singură campanie a vizat Moldova cu 39 de știri inventate în trei luni de la convocarea alegerilor din aprilie anul acesta, comparativ cu zero în anul precedent. NewsGuard este o companie americană fondată în 2018, care oferă servicii de evaluare și monitorizare a credibilității surselor de știri online.
Scopul ei principal este să combată dezinformarea și știrile false, prin etichetarea și notarea site-urilor de știri și informații. Campania Matrioșka este o operațiune coordonată de Kremlin, deci una pro-rusă, cunoscută printre verificatorii de informații pentru răspândirea de știri false în stilul instituțiilor media legitime.
Campania Matrioșka la Chișinău
Anterior, a răspândit dezinformări despre alegerile prezidențiale din SUA din 2024 și despre războiul din Ucraina. Potrivit NewsGuard, narațiunile false despre Republica Moldova răspândite de Matrioșka au luat recent forma unor reportaje de la BBC, The Economist și Euronews, printre alte 20 de publicații.
Euroverify a demontat anterior o serie de videoclipuri false, produse folosind sigla și grafica Euronews, care vizau modul în care Republica Moldova gestiona sănătatea sexuală, corupția și imigrația ilegală (Euroverify-este o echipă de jurnaliști specializați în verificarea faptelor și demontarea celor mai importante știri și zvonuri care vizează Europa).
Nu știu cum vor evolua evenimentele în zona aceea. Eu am renunțat la o a mai studia odată cu Podul de flori care a închis capitolul reunificării cu România.
Reunificarea și Campania Matrioșka
Este clar că vor mai trece generații ca visul realizat în 1918 să devină din nou realitate. Am amintit momentul pentru că Moldova este în coasta Ucrainei iar pentru noi este singura oportunitate de a ne manifesta diplomația, cel puțin asta este opțiunea actuală.
Când spui ”politica noastră trebuie sa rămână predictibilă și coerentă” este un gen de mesaj care nu face decât să continue starea actuală. Starea diplomației noastre este caracterizată de inerție instituțională și lipsă de flexibilitate. Totul este construit pe conservare nu pe adaptare.
Noi funcționăm pe ”pilot automat” adică ne mulțumim să ne aliniem altor inițiative iar de cele mai multe ori doar ridicam mâna și aprobăm. Nu valorificam oportunitățile. Nu avem voie să avem inițiative.
De ce? Pentru ca am fost învățați să nu vorbim neîntrebați și să stăm cu mâinile la spate în bancă (dacă cei de vârsta mea își mai aduc aminte). Și apoi vorba lui Titulescu: ”ai nevoie de o politica internă bună ca să avem o politica externa bună” Ori noi nu o avem.
Am putea lua exemplul Balticilor care sunt uniți. Dar asta este o discuție mult prea importantă să o dezbat eu aici într-un articol. În rest Dumnezeu cu mila...ca diplomația....merge înainte!
Calea președintelui SUA către pace în Ucraina
Președintele Donald Trump are un drum lung de parcurs dacă intenționează să pună capăt vărsării de sânge din Ucraina și să câștige Premiul Nobel pentru Pace (la Stockholm sunt 3 din cinci membri ai comisie împotriva lui Trump). Miza pentru negocierea unei păci durabile în războiul Rusia-Ucraina este mare și mai presus de toate, vorbim de o Ucraină suverană, sigură și prosperă.
Un rezultat nefavorabil l-ar putea costa, de asemenea, pe președintele Donald Trump „cel mai prestigios premiu din lume”, Premiul Nobel pentru Pace și, poate, ...chiar viața veșnică,... așa cum și-o dorește. Lăsând la o parte viața de apoi, nu este un secret faptul că președintele a pus ochii pe un Premiu Nobel pentru Pace de ceva vreme. Doar patru președinți au primit această onoare: Theodore Roosevelt în 1906, Woodrow Wilson în 1919, Jimmy Carter în 2002 și Barack Obama în 2009.
Până în prezent, Trump a primit mai multe nominalizări pentru acest premiu. Nu toți nominalizații anteriori sunt la fel de distinși. După ce prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a semnat Acordul de la München în 1938, permițându-i lui Adolf Hitler să anexeze Sudeții, acesta a proclamat „pace pentru timpul nostru” și a încurajat Europa „să se întoarcă acasă și să doarmă liniștită în paturile ei”.
Americanii și premiul Nobel
Doisprezece membri ai parlamentului suedez l-au nominalizat pe prim-ministru pentru premiul pentru pace, doar pentru a-l vedea pe Hitler invadând Polonia câteva luni mai târziu. Este suficient să spun că Neville nu a câștigat Premiul Nobel.
Dacă e ceva, summitul de săptămâna trecută dintre președintele rus Vladimir Putin și Donald Trump a dezvăluit dificultățile de a crea o pace durabilă în cel mai mare război terestru din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace.
Adevărul dur este că dialogul la nivel de lideri poate realiza doar atât. Negocierile pentru a ajunge la Armistițiul Coreei din 1953 au durat peste doi ani și au avut loc o sută de întâlniri. Într-adevăr, multe runde de discuții tehnice vor prefața orice acord pe termen lung privind Ucraina. Iar status quo-ul de pe teren va trebui să se schimbe pentru ca astfel de discuții să facă progrese semnificative.
Pace fără armistițiu
Alaska a scos la iveală cât de puține progrese s-au înregistrat. Pentru început, nu a existat un armistițiu. Dimpotrivă, Rusia pare hotărâtă să continue bombardamentele și să ia măsuri ofensive împotriva Ucrainei în timp ce se elaborează un acord de pace general. Iar problemele care ar trebui rezolvate pentru a ajunge la un acord de pace general sunt numeroase, dificile și consumatoare de timp.
Așa cum a menționat Institutul pentru Studiul Războiului (ISW) în ultima sa actualizare, partea rusă își urmărește în continuare obiectivele maximaliste, inclusiv anexarea completă și permanentă a regiunilor Donețk și Luhansk, pe lângă Crimeea. Totuși, summitul nu s-a încheiat cu un dezastru major pentru Ucraina.
Trump nu a negociat cu Putin în numele Kievului; nu a fost de acord să înceapă normalizarea relațiilor cu Rusia înainte de rezolvarea războiului din Ucraina; iar pe 18 august, l-a primit la Casa Albă pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski și o serie de lideri europeni, unde au reușit împreună să-i dea mingea diplomatică înapoi lui Putin. „Aceasta a fost o zi în care echipa Europei și echipa SUA au susținut împreună Ucraina”, a declarat ulterior președintele finlandez Alexander Stubb.
Însă, deși Putin știe acum că este puțin probabil ca Planul său A, în care Trump ar impune pur și simplu Kievului un acord redactat la Moscova, să se materializeze, el a trecut la Planul său B, mai fezabil, în care Trump își va pierde răbdarea și va reduce semnificativ asistența americană acordată Ucrainei. În calculele Kremlinului, acest lucru este încă considerat o victorie. Moscova menține atenția președintelui SUA, previne o nouă rundă de sancțiuni dureroase din partea Americii și menține luptele.
Garanții de securitate
Garanțiile de securitate oferite Ucrainei par să se bazeze pe cele propuse în cadrul ședințelor de la Istanbul din 2022, care ar acorda Rusiei și aliaților săi dreptul de a se opune la asistența militară occidentală acordată Ucrainei și ar lăsa Ucraina neajutorată în fața viitoarelor amenințări rusești.
Și, conform aceluiași raport ISW (un NGO de la Washington), Kremlinul a indicat, de asemenea, că „Putin nu este dispus să aibă o întâlnire bilaterală imediată cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski în termenul propus de președintele american Donald Trump”. Ca urmare a Declarației G7 (iulie 2023), numeroase state europene au încheiat acorduri bilaterale de securitate cu Ucraina, valabile pentru 10 ani, vizând să îi ofere sprijin militar și consultări în caz de agresiune.
Printre acestea se numără: Germania, Franța, Regatul Unit (de fapt, acord de 100 de ani!), Polonia, România, Luxemburg, Cehia, Slovenia, Danemarca, Irlanda, Croația, Grecia, Bulgaria, Albania și Muntenegru. Coaliția țărilor dispuse- care a fost lansată la summit-ul de la Londra (2 martie 2025), această inițiativă care reunește 31 de țări pregătite să susțină Ucraina după un acord de pace, inclusiv prin trimiterea unor forțe de „reassurance” (necombatante), într-o forță europeană de menținere a păcii.
În cadrul aceluiași summit s-a subliniat creșterea susținerii militare: UK a oferit 1,6 mld lire pentru rachete antiaeriene, iar UE a lansat planul de apărare „ReArm Europe” (~800 mld euro).
Ce măsuri vrea Europa să ia?
Una dintre ele este creșterea sprijinului militar și dezvoltarea capacităților de apărare:
- livrările urgente de echipamente sunt importante-UE intensifică exporturile către Ucraina, incluzând sisteme de apărare aeriană, muniție, rachete, dar și instruire și echipamente pentru brigăzile ucrainene;
- se urmărește și dezvoltarea industriei de apărare ucrainene și integrarea acesteia cu cea europeană;
- pregătirea militară prin inițiativa EUMAM Ukraine care este misiunea de instruire militară a UE continuă pe teritoriul blocului comunitar, pentru a consolida capacitățile forțelor armate ucrainene;
- crearea de “stocuri de arme” în țările UE ( Franța a propus constituirea de depozite strategice de arme și muniții în statele UE, pentru a asigura o reacție rapidă dacă conflictul reîncepe- astfel, se asigură și menținerea activității industriei interne de apărare);
- Inițiativa „Readiness 2030” (fostă „ReArm Europe”); mobilizare financiară masivă-UE care propune alocarea a circa 800 miliarde EUR pentru consolidarea infrastructurii de apărare-măsurile includ flexibilizarea regulilor bugetare, credite pentru proiecte comune, utilizarea fondurilor actuale, sprijin al Băncii Europene de Investiții și atragerea capitalului privat;
- Strategia de apărare aeriană — "European Sky Shield" care propune crearea unei zone integrate de protecție aeriană operată de un colectiv de state europene, care să asigure patrule cu până la 120 de avioane de luptă (F-16, Rafale etc.) deasupra Ucrainei occidentale, fără implicare directă în estul țării.
Cam atât despre garanții.
La summit-ul Consiliului European din 6 martie 2025 UE a reiterat că orice pace durabilă trebuie însoțită de garanții credibile și de consolidarea cadrului politic și financiar. Liderii au susținut livrări militare de echipamente și cooperare cu NATO pentru acest scop. Totodată, pe 26 iunie 2025, s-a reafirmat sprijinul militar masiv (aproximativ 59,6 miliarde EUR livrați deja), însoțit de sancțiuni suplimentare împotriva Rusiei și blocarea activelor sale până la retragerea din Ucraina.
Președintele Consiliului European, Antonio Costa, a subliniat necesitatea unui rol mai activ al UE în procesul de pace și aderarea Ucrainei la UE ca pilon pe termen lung pentru securitate și prosperitate. Odată cu formarea unei „Coaliții a celor dispuși” („Coalition of the Willing”)-în cadrul summit-ului de la Londra (2025), s-a anunțat și formarea unei coaliții internaționale pregătite pentru desfășurarea unei forțe de menținere a păcii, care să asigure respectarea unui eventual acord de pace.
De asemenea se vorbește de suport aerian și de informații din partea SUA. SUA au anunțat disponibilitatea de a susține o forță europeană prin suport aerian, sisteme de supraveghere și radar, fără a trimite trupe terestre în Ucraina. NATO și Ucraina lucrează la integrarea măsurilor de securitate care să prevină o nouă agresiune din partea Rusiei.
Zelenski a cerut un ritm alert în stabilirea unor garanții concrete, în timp ce liderii UE și-au reafirmat rolul în toate negocierile, pentru o pace durabilă și justă. Președintele Volodimir Zelenski, care are puține motive politice sau militare să cedeze în acest moment, dar deocamdată nu are un scop clar.
Căile lui Trump
În prezent, Trump are două căi principale pentru a schimba cursul războiului. Fiecare are compromisurile sale. O cale de urmat este reducerea semnificativă a sprijinului SUA pentru Ucraina. O reducere dramatică a sprijinului ar putea forța Kievul să negocieze în cele din urmă în termeni rusești, pe măsură ce războiul de uzură erodează treptat capacitatea țării de a lupta.
În februarie, Trump a încercat să inverseze cursul, europenii și ucrainenii dublându-și hotărârea de a continua lupta, în timp ce Putin a intensificat atacurile rusești asupra țintelor civile și de infrastructură critică din Ucraina. O altă cale de urmat este convingerea lui Putin că sprijinul SUA cât și cel european pentru Ucraina este o întreprindere pe termen lung, la scară largă, capabilă să înghețe liniile frontului - dacă nu chiar să le respingă - pe termen nelimitat.
Această abordare necesită furnizarea unui sprijin militar tot mai mare Ucrainei, inclusiv resurse de informații pe care doar Statele Unite le au. De asemenea, ar necesita noi runde de sancțiuni economice dure, vizând comerțul anual de 240 de miliarde de dolari al Rusiei cu China, băncile rusești care încă nu au fost sancționate și industriile de export de petrol și gaze ale Rusiei, care sunt încă întinse.
Trump a sugerat că SUA vor oferi acoperire aeriană
De asemenea, ar putea implica cheltuirea sau transferul activelor confiscate ale băncii centrale rusești în sprijinul Ucrainei. Există unele motive să credem că Trump înclină în această direcție (vezi pregătire de taxe de 50% pentru India). Financial Times a relatat că Statele Unite, Europa și Ucraina iau în considerare un acord privind armele în valoare de 100 de miliarde de dolari. În plus, trimisul special Steve Witkoff a declarat că Ucraina ar putea beneficia de protecții „asemănătoare Articolului 5”.
Și Trump însuși a sugerat că SUA vor oferi acoperire aeriană „pentru că nimeni nu are lucrurile pe care le avem noi”. În ceea ce privește finanțarea, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a remarcat: „Vindem arme europenilor, care apoi le vând ucrainenilor, iar președintele Trump ia un adaos de 10% pe arme. Deci, poate că acele 10% vor acoperi costul apărării aeriene.” Indiferent de cursul pe care îl va urma președintele, acesta ar trebui să înțeleagă că un final rapid este puțin probabil.
Întâlnirea de la Washington un succes sau un eșec?
Întrucât întâlnirea lor de săptămâna trecută de la Casa Albă despre Ucraina a fost în mare parte un eșec, liderii europeni se află acum într-un moment critic. Vor desfășura trupe în Ucraina pentru a controla Rusia? Aceasta este o garanție necesară, însă nu este clar dacă există voința politică internă pentru o astfel de inițiativă.
După cum a spus un fost ambasador francez, „Europenii nu vor să moară pentru Ucraina”. Există, de asemenea, chestiunea unui acord de pace între Rusia și Ucraina, care rămâne în dezbatere. Dacă președintele Zelenski decide că vrea să renunțe la statutul de membru NATO și că este dispus să renunțe la Crimeea, cred că europenii o vor accepta. Teritoriile ucrainene de est, cunoscute sub numele de Donbas, sunt mai dificil de preluat de la ruși.
„Primii printre egali”
Deși președintele rus Vladimir Putin râvnește la întreaga regiunea Doneț, vitală din punct de vedere strategic, i-ar lua ani de zile să cucerească așa-numita centură de fortărețe a Ucrainei. Întrucât multe întrebări despre război și rezolvarea acestuia rămân fără răspuns, miniștrii apărării din Uniunea Europeană s-au reunit pe 28 și 29 august la Copenhaga, pentru a vedea dacă pot produce angajamente oficiale față de aliatul lor asediat. Ordinea de zi include, de asemenea, o evaluare a unei Cărți albe privind pregătirea de apărare a Europei.
Pierderile uimitoare ale Rusiei în Ucraina înseamnă că rareori a existat o fereastră mai sigură pentru tranziția securității europene din mâinile SUA în mâinile europene. O predare însemnă ca umbrela Americii nu va mai fi prezentă în Europa. Există o carte pe care ar trebui să o citiți (bine-înțeles dacă timpul vă permite...): „Primii printre egali” (First Among Equals: U.S. Foreign Policy in a Multipolar World/august 2025 Yale University Press) de Emma Ashford.
Predarea ștafetei în Europa...și a NTAO?
Rareori a existat o fereastră mai sigură pentru tranziția securității pe continent departe de America. Într-adevăr, faptul că armata americană a rămas în Europa după sfârșitul Războiului Rece pare profund în contradicție cu presupunerea realismului că alianțele sunt în primul rând un răspuns la amenințare.
Dar, indiferent dacă politica birocratică sau simpla dependență de traiectorie sunt de vină, adevărul este că, la 30 de ani de la prăbușirea Uniunii Sovietice, Statele Unite sunt încă în mare măsură responsabile pentru protejarea Europei. Iar domeniul de aplicare geografic al angajamentului s-a extins pentru a cuprinde toate fostele țări ale Pactului de la Varșovia.
Drept urmare, numărul membrilor NATO s-a dublat. Statele Unite au în prezent aproximativ 100.000 de soldați staționați în Europa. Nivelul trupelor a crescut după începerea războiului din Ucraina în 2022, dar chiar și în vremuri mai normale, angajamentul trupelor americane pe continent a oscilat între 50.000 și 75.000.
Structurile de bază existente - și Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa, aflat pe cale de dispariție lentă - mențin majoritatea personalului american staționat în Germania, Italia și Regatul Unit, dar un număr tot mai mare este acum staționat în statele est-europene pe bază de rotație (dar, în practică, permanent).
Rolul SUA ca factor tehnologic și logistic
Să nu uit ceea ce este mai important decât numărul brut de soldați: vorbim de rolul Statelor Unite ca factor tehnologic și logistic pentru forțele europene, cărora adesea le lipsesc capacități cheie în domeniul informațiilor, supravegherii și recunoașterii (ISR); transportului aerian; sau realimentării în aer.
Intervenția din Libia din 2011 este probabil cel mai clar exemplu al centralității SUA în proiecția forțelor europene; deși inițial intenționate să joace rolul principal în intervenție, forțele europene nu au fost capabile să susțină operațiunile singure. Statele Unite au ajuns să furnizeze muniții, realimentare aer-aer și un sprijin semnificativ din partea serviciilor de informații.
Dacă SUA s-ar retrage din NATO ar trebui să clarifice faptul că intenționează să îndeplinească rolul de garant de ultimă instanță - furnizând arme și asistență, mai degrabă decât sprijin militar direct - în aproape toate cazurile. Este o ipoteză de lucru pe care europeni ar trebui să o ia în considerare.
SUA ar trebui să își mențină garanțiile nucleare
Un lucru este cert: Statele Unite ar trebui să își mențină garanțiile nucleare față de Europa timp de câțiva ani, până când apare un substitut european acceptabil, dar ar trebui, de asemenea, să exercite o presiune puternică pentru a încuraja fie Uniunea Europeană să dezvolte un factor de descurajare nuclear comun, fie Franța și Marea Britanie să ofere garanții vecinilor lor.
Este posibil ca această mișcare să determine proliferarea poloneză sau germană dacă descurajarea extinsă britanică sau franceză este percepută ca fiind necredibilă. În 15 ani, într-o lume ideală, Statele Unite și Europa ar trebui să fie parteneri și aliați relativ egali, nu furnizori de securitate și dependenți.
Orice proces prin care Uniunea Europeană își construiește o apărare cuprinzătoare va dura probabil decenii. Ar putea părea foarte asemănător cu procesele lungi și complicate de compromis politic care au dus în cele din urmă la Piața Comună și la moneda euro. NATO, pe de altă parte, este mult mai bine poziționat pentru a apăra Europa într-o criză - datorită structurilor de comandă existente - dar rămâne în mare măsură dependent de capacitățile SUA.
Care ar fi rolul UE
Orice cale viabilă pentru apărarea europeană va trebui să includă atât un rol în evoluție pentru UE, cât și o transferare treptată a responsabilității în cadrul structurilor existente ale NATO. Procesul acesta a început sub prima administrație Trump, fiind oprit sub administrația Biden. Acum a fost reluat și va fi continuat de administrația JD Vance, următorul președinte republican (asta este estimarea mea). Momentul tranziției de la responsabilitățile de apărare ale SUA la cele europene este probabil cea mai importantă întrebare: când va fi acesta finalizat?
Desigur, liderii americani au sugerat o îndepărtare de Europa de ani de zile, mai ales în timpul încercării administrației Obama de a pivota către Asia. Din acest motiv, este important ca factorii de decizie din SUA să fie cât mai clari posibil cu privire la procesul și calendarul de retragere.
Adăugarea unui set de termene concrete, suficient de apropiate pentru a concentra atenția, dar suficient de îndepărtate pentru a realiza o schimbare reală, poate ajuta.
Zece ani este un obiectiv plauzibil și extrem de realizabil; chiar și în raportul International Institute for Strategic Studies (IISS) - cu presupunerile sale relativ pesimiste – se susține că un program suficient de recapitalizare militară în întreaga Europa ar putea da rezultate în opt până la 12 ani pentru forțele terestre, un deceniu pentru capacitățile aeriene și 15 până la 20 de ani pentru capacitățile maritime.
Cât de credibilă ar fi o retragere a SUA din Europa
Forțele terestre și anumite resurse aeriene sunt cele mai importante componente ale unei apărări europene credibile, mai ales având în vedere că - spre deosebire de presupunerile raportului IISS - este foarte probabil ca Statele Unite să își continue rolul general de garant al bunurilor maritime comune globale.
Zece ani, însă, reprezintă o perioadă lungă și, fără îndoială, vor exista semne de întrebare cu privire la credibilitatea disponibilității SUA de a se retrage din Europa.
Această problemă nu putea fi ilustrată mai clar decât prin retragerea SUA din Afganistan în 2021: multe state europene au fost șocate că administrația Biden și-a respectat promisiunea de a se retrage din Afganistan.
Angajamentul SUA de a-și reduce angajamentele europene trebuie, așadar, să fie suficient de credibil pentru a fi luat în serios de statele europene; nu poate fi pur și simplu o reluare verbală a deceniilor de dezbateri privind partajarea sarcinilor. De data asta chiar se va întmpla!
Studiul IISS
IISS a realizat o evaluare independentă, cu sursă deschisă, a costurilor financiare și a cerințelor industriale de apărare pentru NATO-Europa, pentru a se apăra împotriva unei viitoare amenințări rusești fără Statele Unite.
Războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, războiul său hibrid împotriva statelor europene și cerințele administrației Trump pentru autonomia europeană în apărare fac imperativ ca factorii de decizie europeni să ia în considerare investițiile militare, financiare și industriale de apărare necesare pentru a reduce dependențele de SUA și, în caz extrem, pentru a se pregăti pentru un NATO fără niciun rol al SUA.
Dacă politicieni români înțeleg lucrul acesta este foarte bine pentru noi românii. Ne așteaptă o altă călătorie geostrategică. Obiectivul este de a informa gândirea factorilor de decizie europeni cu privire la implicațiile militare, financiare și industriale de apărare ale închiderii lacunelor militare cheie.
Declarând necesitatea de a acorda prioritate teatrului de operațiuni Indo-Pacific, SUA începe, de asemenea, să retragă echipamente, stocuri, provizii și personal militar din Europa. În consecință, dacă forțele americane s-ar retrage din teatrul european de operațiuni de la începutul sau mijlocul anului 2026, fereastra de vulnerabilitate a Europei s-ar deschide rapid.
Europa ar trebui să înlocuiască contribuția militară a SUA
Aliații europeni nu numai că ar trebui să înlocuiască platformele militare și efectivele majore ale SUA - acestea din urmă estimate la 128.000 de soldați - dar și să abordeze deficitul de resurse spațiale și de informații, supraveghere și recunoaștere în toate domeniile. De asemenea, acestea ar trebui să înlocuiască contribuția semnificativă a SUA la acordurile de comandă și control ale NATO și să ocupe multe poziții militare de rang înalt în cadrul organizațiilor NATO ocupate în prezent de personal american.
Provocările ar fi considerabile. În plus, aliații europeni se confruntă cu provocări industriale în domeniul apărării. În timp ce comenzile de achiziții publice s-au accelerat în domeniul terestru, urgența a fost mai mică în sectorul naval și în mare parte din sectorul aerospațial, cu puține investiții suplimentare în creșterea capacității de producție.
Acest lucru este problematic, deoarece furnizarea la scară largă a platformelor aeriene și maritime ar fi o cerință cheie dacă Europa ar trebui să înlocuiască contribuția militară a SUA în aceste domenii. Provocările suplimentare ale industriei de apărare se referă la contracte, finanțare, deficit de forță de muncă, reglementare și securitatea aprovizionării. Domnule general Gheorghiță Vlad suntem pregătiți pentru acest scenariu? I-ați pus pe cei de la DIA să-l lucreze? Nu-i întreb pe politicieni pentru că ei trăiesc într-o altă lume.
Post Scriptum: am să vă dau un exemplu ca să-i înțelegeți pe politicienii noști.
Încep cu o întrebare: cum stăm cu fabrica de pulberi de la Făgăraș? Se pare ca semnăm și noi cu germanii datorită...vezi Doamne...USR-ului și a ministrului Radu Miruță. Ministru USR este doar beneficiarul unor negocieri începute pe vremea lui Ciucă. A făcut și Ciucă ceva bun.
Mai fac un singur comentariu: praf de pușcă şi obuze de artilerie de calibrul 155 de milimetri vor fi produse în Bulgaria în cadrul a două acorduri de tip joint-venture convenite cu grupul german Rheinmetall, conform unui anunț al liderului partidului bulgar de guvernământ GERB, Boiko Borisov, care a adăugat că acordurile vor fi finalizate în următoarele săptămâni, transmite Agerpres. Informația a fost făcută publică după o întâlnire a lui Borisov cu directorul general de la Rheinmetall, Armin Papperger.
