Veşnicia pe care o văd în jurul meu e resemnare. Avem toate şansele să murim cu această veşnicie în braţe. Studiu de caz: criza. E pomenită în discursul public şi în discuţiile particulare la fel de mult cum se vorbea despre teroriştii lui Iliescu care trăgeau din orice poziţie. E pretextul ideal al patronilor care au îndărătul la ce să-şi ascundă incompetenţa. E melodia de jale de care are nevoie masa de români plângăcioşi care îşi suduie, cu obidă, soarta.

EVZ publică o serie de articole despre „români în criză”. Peisajul e terifiant. Proiecte încremenite, unele moarte de-a binelea, oraşe în pericol de şomaj generalizat. Paradoxal, sunt în avantaj, acum, cei care au trecut deja prin disperare. Cei din Călan, de exemplu, experimentează traiul într-un oraş-dormitor în care vin doar noaptea, pentru somn, iar dimineaţa pleacă la serviciu în oraşele din jur. Avantajul lor nu e că fac naveta; avantajul e că nu-i mai sperie nimic după ce, în anii care au urmat închiderii combinatului siderurgic, nu reuşeau să dea peste ceva bun în viitor.

Pentru cei din oraşul timişean Deta, alt exemplu, situaţia e şocantă. Până astă-toamnă ştiau că trăiesc în judeţul cu şomaj zero. Acum, droaia de fabrici din zonă dă afară oameni; şi dă afară, şi dă afară. Ce vreau să spun e că românii se obişnuiesc repede şi cu binele, şi cu greul. „Încă-i bine, noi să fim sănătoşi” sau „Când o fi mai rău, ca acum să fie!” sunt două vorbe care înseamnă resemnare, nicidecum forţă, luptă. Românii se predau necon diţionat. Contemplă cum scade leul şi cum le cresc ratele şi aşteaptă, hipnotizaţi, să li se întâmple.

Un personaj precum „Băsescu de la Brad” e ca un extraterestru. Electricianul de întreţinere de la o fabrică de componente auto, deşi ar putea fi concediat în curând, împreună cu sute de colegi de serviciu, are încredere în tinereţea lui (are 52 de ani!) şi e convins că va răzbi oricum, pentru că nu i-a fost niciodată ruşine să muncească. Acest om sigur nu e lovit de veşnicia românească.

În tot acest peisaj dezolant, singurii care nu simt criza sunt politicienii şi lichelele. N-am pus semnul egal între cele două categorii pentru că ţin la naivitatea mea de a crede în ideea de clasă politică responsabilă. Priviţi-l pe „vicepreşedintele României”, Mircea Geoană, cât de responsabil vorbeşte! Priviţi avionul supersonic care arde nonşalant etapele urcuşului politic şi forţează parlamentul european (vorbim despre fiica preşedintelui, dacă nu e limpede)! Priviţi prezidenţiabilul Sorin Oprescu, cel care suflă puternic în pânzele propriului sistem „Golden Blitz” şi e tentat să-şi piardă urmele la Cotroceni! Priviţi, fără să clipiţi, ştirea că România e reprezentată la o conferinţă a parlamentelor din UE de onorabilul domn Dan Voiculescu! Priviţi ministrul turismului la chermeza organizată de un posibil beneficiar al măreţelor proiecte turistice naţionale! Aşa-i că-i drăguţ mielul cu care a plecat de acolo? S-a dat şi la televizor. Apropo de începutul acestui articol, Marin Sorescu încheia o altă poezie cam aşa: „şi pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus Eminescu”. Finalul îi aprţine, însă, Elenei Udrea. Care şi-a botezat mielul, în cinstea lui Marin Sorescu, Sori.