Scoaterea lui Ion Iliescu de sub urmărirea penală e doar o nouă porcărie, deci face parte din normalul acestor ani.
Săptămâna aceasta a debutat cu o enormitate de proporţii. Justiţia a interpretat în stil propriu evidenţele şi a decis că Ion Iliescu nu poate fi urmărit penal pentru atrocităţile mineriadei din iunie 1990. Fireşte, nici pentru urmările ei catastrofale pentru România. Justiţia a decis după o logică cu care ne-a obişnuit de atâtea ori în ultimii ani.
Poate că, în felul lui, Ion Iliescu a fost la un moment dat un tip bine intenţionat. Nu ştiu care a fost momentul ăla, dar pot accepta asta. Ani buni, o droaie de analişti s-au străduit să convingă poporul că Ion Iliescu e cel mai rasat om politic al României. Personal, consider că un om politic e bun numai în măsura în care face ceva util pentru ţara lui. În cazul lui Ion Iliescu, mi-e greu să găsesc aşa ceva. Văd numai relele enorme, numai catastrofele cu impact pe termen lung.
Ion Iliescu şi-a început domnia printr-o baie de sânge, sub asediul „teroriştilor“ care au dispărut la fel ca acuzaţiile la adresa lui în dosarul mineriadei din luna iunie 1990. O fi având explicaţii juridice decizia de ieri a Parchetului General. E jobul lor să dea explicaţii. În ceea ce mă priveşte, consider că rămâne scandalos şi de neînţeles faptul că se dă o decizie abia acum, după 18 ani, şi că aceasta e de neîncepere a urmăririi penale.
Fireşte, nimeni nu se aştepta ca Ion Iliescu să facă măcar o zi de puşcărie pentru dezastrul adus ţării de venirea minerilor, pentru oamenii omorâţi atunci sau schilodiţi pe viaţă. Pentru frâna pusă României. Până la urmă, în România nimeni nu plăteşte pentru nimic, pentru că Justiţia e instituţia creată parcă numai pentru a-i albi pe marii infractori. Ce ar fi însemnat o sentinţă în favoarea urmăririi penale? În primul rând, o recunoaştere a răului făcut de „marele om de stat“.
Dar să nu dramatizăm mai mult decât e cazul. Sunt mulţi cei care se grăbesc să spună că, gata, dacă nu e condamnat, Ion Iliescu are şansa de a intra în istorie pe un cal alb. N-are condamnare, istoricii nu vor îndrăzni să-l acuze decât, eventual, nuanţat. Nici în cazul Antonescu lucrurile nu sunt clare, în manualele de istorie; mareşalul are încă fanii lui. Cine va risca să-şi piardă vremea cu Iliescu, personaj mult mai mărunt? Va fi luată varianta Parchetului General (NUP în cazul mineriadei din 1990) şi gata.
Ei bine, n-au dreptate. Condamnarea lui Iliescu n-ar fi schimbat foarte mult modul în care fostul şef de stat va fi văzut de istorici. Pentru că istoricii ştiu foarte bine că, în momentele tulburi ale istoriei, Justiţia e încălecată politic, deci nu e un izvor infailibil. Istoricii au, slavă Domnului, numeroase surse, numeroase dovezi a ceea ce s-a întâmplat în România, din decembrie 1989 încoace. Momentele delicate pot fi documentate suficient de bine. Şi nu întotdeauna adevărul juridic este acelaşi cu adevărul istoric. La naiba, dacă n-ar fi aşa, ce nevoie am mai avea de istorici? Istoria ar fi scrisă de grefieri, la comanda judecătorilor.
De aceea, scoaterea lui Ion Iliescu de sub urmărirea penală e doar o nouă porcărie, deci face parte din normalul acestor ani. Aceasta e singura semnificaţie istorică a gestului: că justiţia din România nu e în stare să facă dreptate, că pare a lucra în favoarea stăpânilor şi împotriva oamenilor. În rest, Ion Iliescu se va alege cu o colecţie de NUP-uri, care însă nu ştiu dacă îl ajută să doarmă liniştit. Dar îl priveşte. Un tip deştept spunea că poţi păcăli un om o dată, poţi păcăli mai mulţi oameni de mai multe ori, dar nu-i poţi păcăli pe toţi, întotdeauna. Amin.
Iliescu nu răspunde de morţii din iunie ’90
Recomandările noastre
