Povestea unei domnite cu sange cosmic se spune intr-un nou basm cinematografic: „Pulbere de stele”.
Stapanul inelelor”, „Eragon”, „Cronicile din Narnia-Leul, Vrajitoarea si Dulapul”, seria „Harry Potter”, „Piratii din Caraibe”, toate sunt filme din categoria „fantasy” care au hranit in ultimii ani apetitul publicului pentru basme cinematografice.
Si cum interesul pentru povesti cu elfi, inorogi, printi, fantome si vrajitoare nu s-a stins inca, orice alta variatiune pe aceasta tema e binevenita. Cand a scris scenariul pentru „Pulbere de stele”, iar mai apoi regizat filmul, Matthew Vaughn, nimeni altul decat sotul Claudiei Schiffer, a mizat nu numai pe aceasta predispozitie a publicului, dar si pe o distributie de exceptie.
De Niro, piratul in travesti
Filmul merita sa fie vazut, fie si numai pentru a-l urmari pe Robert De Niro facand reverente in chip de pirat si travesti sau a urmari evolutia lui Michelle Pfeiffer, in pielea vrajitoarei Lamia, cand ispititoare, cand transformata, cu machiaj din belsug, in cea mai ingrozitoare harca. Si mai puneti la socoteala si prestanta lui Peter O’Toole, in rolul, nu foarte de durata, al unui rege decazut din calitatile paterne, vocea lui Ian McKellen (inteleptul Gandalf din „Stapanul inelelor”), naratorul povestii, precum si aparitiile frumoasei Sienna Miller.
Pentru rolul lui Tristan, personajul masculin principal al filmului, regizorul l-a ales pe Charlie Cox (Giovanni din „Casanova”), o figura proaspata, nici adolescentina, dar nici matura, nici nevinovata, nici definitiv macho, potrivita schimbarilor care survin in viata lui Tristan. Stelei dupa care alearga toata lumea in film ii va da viata Claire Danes, cu silueta de elf si o mobilitate faciala care ii mai stirbeste din suavitate, dar o face mult mai umana si mai pe placul muritorilor.
Umor cu printi fantomatici Interesanta este punerea in scena. Chiar daca la inceput poate parea plictisitoare, cu spatiul stramt impartit de unul, cel mult doua personaje, aceasta tradeaza nevoia lui Vaughn de a se manifesta ca pe scena teatrului. Filmul ne va arunca in carnea evenimentelor, apeland totusi la cateva artificii cinematografice, efecte speciale, fara a abuza de ele.
Dincolo de transformarile Lamiei, trucurile ei vrajitoresti si exercitiul de plutire deasupra norilor a corabiei cu pirati condusa de insusi De Niro, efectele speciale sunt nesemnificative.
De luat in seama ar fi, mai degraba, puseele umoristico-cinice ale lui Vaughn, care face din copiii decedati ai Regelui (O'Toole) o galerie de fantome. Pe masura ce intra in lumea celor drepti, multumita tot vreunuia dintre frati, printii se agita, striga, fluiera si comenteaza aprins confruntarile celor ramasi in viata. Exact ca la un meci.
Recomandările noastre
