Asasinatul în masă de la Otopeni, din 23 decembrie 1989

Sursa foto: Arhiva EVZ

Pe 23 decembrie 1989 eram în redacţie la „Tineretul liber”. Mă aflam, de fapt, de câteva zile, de când începuseră evenimentele, fără să mai fi trecut pe acasă. Tot făceam naveta între Piaţa Revoluţiei de astăzi şi Casa Scânteii. Scriam şi plecam din nou pe teren, unde se petreceau evenimentele.

Când se lăsa întunericul, ne băgam în redacţie şi lăsam jaluzelele de lemn de la ferestre, să ne camuflăm, şi puneam maşinile de dactilografiat pe podea. Scriam întinşi pe burtă, pe podeaua soiasă. Aşa ne învăţase maiorul care venise cu două camioane cu soldaţi, ca să apere Casa Scânteii. Nişte copii, care nici măcar jurământul nu-l depuseseră.

Îşi începuseră stagiul militar culegând porumbul. Mai mare nădejde era în tipografii noştri, care nu ştiu de unde aveau AKM-uri şi care păzeau pe holurile largi, prin dreptul geamurilor.

Un manifest pe două pagini

Ei măcar făcuseră armata şi erau cât de cât instruiţi. Scriam întinşi pe burtă, pentru că afară, imediat după lăsarea întunericului, se pornea canonada. Ziceai că eşti în filmele lui Sergiu Nicoleascu. Se trăgea asurzitor, cu armament greu. Noi pregăteam nunărul de ziar pe care urma să-l difuzăm imediat ce se lumina. Eram la numărul doi. Primul, un manifest pe două pagini, fusese scos chiar pe 22 decembrie. Transportam ziarele în oraş cu maşinile puţinilor colegi care aveau un astfel de obiect de lux.

Din noaptea de 21 decembrie, dar intensificându-se din 22, mai ales la lăsarea serii, telefoanele sunau întruna. Telefoane fixe, că nu existau mobile pe vremea aia. Oameni din diferite colţuri ale ţării ne anunţau despre ceea ce se petrecea la ei în localitate. Multe speluri erau însă şi diversiuni. Mai târziu am înţeles că nu erau întâmplătoare, că făceau parte dintr-un plan bine pus la punct. Atunci însă, în iureşul acela, nu prea avem vreme să ne gândim şi să le verificăm. Scriam, întinşi pe burtă, după care, mergând încovoiaţi pe holuri, duceam textele în tipografie, să fie culese.

Revoluția din tipografie

Tipografia în care acum aveam acces liber. Pentru că până în 21 decembrie, după ce eroii presei, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă, cu ajutorul unor tipografi, reuşiseră să scoată litere de plumb din tipografiile aflate în Casa Scânteii şi încercaseră să tipărească un ziar împotriva lui Ceauşescu, accesul se restricţionase drastic.

Au fost turnaţi şi arestaţi, iar în tipografii, pentru că erau mai multe în clădire, fiecare ziar mare cu paginaţia lui, rudimentare, pe plumb, cu linotipuri, culegare şi rame de paginaţie, ca pe vremea lui Gutenberg, a fost strict interzisă. Nu mai aveau voie decât echipele de corectură şi redactorul de serviciu pe număr, ale căror nume se comunicau din timp celor care păzeau. Acum era Revoluţie şi uşile mari, din tablă, erau date de perete.

Știrea de la Otopeni

Pe lângă anunţurile cu apa otrăvită, tancurile iraniene care veneau dinspre Ploieşti şi Casa Scânteii ar fi fost prima lor ţintă, elicopterele lui Gaddafi care paraşutau terorişti, dar şi despre focuri de armă trase în diferite oraşe sau în cartiere ale Bucureştiului, iar oamenii sunau mai mult nu ca să ne informeze, ci ca să ne întrebe ce să facă, de parcă noi am fi ştiut, pe lângă comunicatele pe care colegul nostru care stătea la Frontul Salvării Naţionale le transmitea instantaneu ce se emiteau, dictându-le urlând ca să acopere canonada de afară, dactilografelor care îşi legau receptorul telefonului la ureche cu câte o cordeluţă, pentru a avea mâinile libere să poată bate la maşină, a venit şi o ştire care mi-a stârnit fiori. Se luminase deja destul de bine.

Ştirea era că la Otopeni, în faţa aeroportului, fusese măcel. Lupte crâncene cu nişte terorişti care încercaseră să atace aeroportul. Repet, 23 decembrie, dimineaţa.

Bineînţeles că am lăsat tot şi am plecat într-acolo. Virgil Mihailovici, colegul meu, care se pricepea bine şi la fotografiat, plecase şi el. Nu ştiam unul de altul. Acolo ne-am văzut. Imaginea era a unui câmp de luptă. Mi s-a părut că peste tot zac oameni morţi. Soldaţi în uniformele Armatei Române totuşi. Trei camioane, cele cu care veniseră, erau ciuruite în mijlocul aleii din dreapta, care ducea către clădirea aerogării. Pe lângă morţi, doi dintre ei atârnau în spatele unui camion, răpuşi de gloanţe pe când încercau să sară. Şi răniţi. Unii dintre ei, muribunzi. Alţii, târându-se gemând, sau târâţi de camarazii rămaşi teferi, ascunşi printre boscheţii aflaţi pe marginea aleii. Mai era şi o maşină civilă, cu nişte oameni ucişi în ea.

Un autobuz. Atunci, în mijlocul acelui tablou plin de spaimă şi moarte, nu mi-am dat seama că ceva era în neregulă.

În condiţii normale, ţi-ai fi putut da seama de la prima vedere. Pe lângă morţii din camioane, pe lângă cei căzuţi pe lângă vehicule sau răniţii şi cei care scăpaseră cu viaţă şi care se refugiaseră printre boscheţi, erau şi câţiva militari care zăceau pe burtă, morţi, cu mâinile întinse înainte.

Fuseseră împuşcaţi din faţă, de pe esplanada aerogării. Desigur că nu m-am întrebat atunci cum se poate explica faptul că nişte terorişti cruzi şi foarte bine instruiţi, aşa cum mi-i descria un tânăr căpitan care se plimba prin câmpul de bătălie însoţit de câţiva soldaţi, atunci când, venind cu camioanele şi se deschisese focul asupra lor, alergaseră fix în direcţia în care se trăgea în ei. Ca să nu mai vorbesc desprte faptul că aveau, toţi, mâinile îndreptate către înainte. Alergaseră cu ele în sus? Dar era prea mult în acele momente să-mi pun astfel de întrebări. Înghiţeam pe nemestecate relatările cu terorişti care atacaseră aeroportul, iar atacul fusese respins.

Am mai remarcat atunci, fără să mă întreb de ce, că în cabina primului camion dintre cele trei ciuruite, era un ofiţer de la MApN, pentru că restul militarilor ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri aveau petliţele albastre, ale trupelor de securitate. Ce căuta un ofiţer de la Armată, în primul camion al teroriştilor? Nici această întrebare nu mi-am pus-o atunci.

După aceea, am făcut o anchetă jurnalistică separată de cea a Parchetului Militar, pe care am şi publicat-o în serial în „Tineretul liber”. Pe vremea aceea, presa chiar avea voie să se documenteze şi era liberă să scrie.

Şi am aflat răspunsul la întrebările pe care nu mi le-am pus în acea dimineaţă tulbure, plină de spaimă şi de moarte.

Nu fuseseră niciun fel de terorişti. Cei ucişi în masă erau militari în termen. Tineri care-şi satisfăceau stagul militar, obligatoriu pe atunci. Era o unitate de transmisiuni de la Câmpina. Desigur, cei care nu au trăit acele momente, se vor întreba de ce aveau la petliţe culoarea securităţii. Erau securişti? Nu! Eru militari recruţi ca oricare alţii. Fuseseră repartizaţi de la comisariate la trupele de securitate, care nu erau alcătuite din ninja, ci din militari în termen care nu aveau niciun fel de altă pregătire specială faţă de militarii în termen de la alte arme. Făceau acelaşi program de instrucţie, erau la fel de prost echipaţi, mâncau aceeaşi mâncare puţină şi proastă şi numărau zilele până la liberare.

Cine era, totuşi, ofiţerul de la MApN din prima maşină, împuşcat în cabină?

Era ofiţerul de legătură. De aici începe să se limpezească toată povestea asta tragică.

Unitatea fusese chemată de la Câmpina cu o seară înainte, în 22 decembrie. Fuseseră încartiruiţi la comandamentul din Băneasa. A doua zi dimineaţa li se dăduse alarma. Urmau să plece să ajute la apărarea aeroportului de la Otopeni. Se îmbarcaseră în cele trei camioane şi plecaseră spre Otopeni. Pe drum, fuseseră opriţi de mai multe baraje, de care trecuseră fără probleme.

Se ştia despre ei. Ofiţerii care îi comandau pe militarii în termen spuseseră parolele. La capătul aleii, când au auns la aeroport, au fost întâmpinaţi de ofiţerul de legătură, cu care s-au schimbat din nou parole. Acesta avea misiunea de a-i băga pe militarii nou sosiţi în dispozitivul de apărare al aeroportului. S-a urcat în cabina primului camion, aşa cum era şi firesc. A devenit astfel ţintă vie. Au pornit încet, aşa cum li se spusese, în coloană. La jumătatea aleii, din senin, s-a dezlănţuit asupra lor canonada.

Am discutat atunci cu aproape toţi supravieţuitorii. Unii dintre ei erau încă grav răniţi. Am discutat şi cu cei care trăseseră. Am vorbit şi cu părinţii tinerilor ucişi, dar şi cu soţia ofiţerului de legătură.

Concluzia a fost că acei tineri, aproape adolescenţi, fuseseră trimişi la moarte cu bună ştiinţă. Era nevoie de terorişti. Era nevoie de mulţi morţi. Penru ca românii să fie înspăimântaţi şi impresionaţi. La Otopeni, în dimineaţa de 23 decembrie 1989, au fost masacraţi 50 de tineri nevinovaţi şi au fost răniţi alţi 13. Unii dintre cei împuşcaţi, cei pe care îi văzusem zăcând pe burtă, împuşcaţi din faţă, ridicaseră mâinile către atacatori în semn că nu au niciun fel de intenţii belicoase. Au fost şi ei împuşcaţi.

Singurii care au intrat în atenţia anchetatorilor după acest masacru au fost generalii Dumitru Drăghin şi Grigorie Ghiţă şi căpitanul Ionel Zorilă.

Ghiţă este cel care a dat ordinul să vină unitatea de la Câmpina şi după aceea a trimis-o, a doua zi dimineaţa, la moarte la Otopeni. Zorilă este cel care, de pe clădirea Comandamentului Aviaţiei Civile, aflată în partea stângă pe direcţia de mers către aerogară, a deschis focul şi a declanşat măcelul.

Au fost acuzaţi de comiterea infracţiunii de ucidere din culpă. Dumitru Drăghin a primit opt ani de închisoare, Grigorie Ghiţă - şase ani, iar Ionel Zorilă - patru ani.

Şi cu asta, zicem că s-a făcut dreptate. O spun cu toată convingerea, ca unul care a fost acolo şi a şi făcut anchetă jurnalistică. Nu a fost nicio ucidere din culpă. A fost un asasinat în masă, premeditat. Pentru care au răspuns, cât au răspuns, numai cei care l-au executat, nu şi cei care au dat ordinele.