Sînt cuvinte publicate sub semnătură pe contul său de socializare de un bărbat presupus a fi avut părinți responsabili cît de cît de ai săi șapte ani de acasă:

Ludovic Orban, preşedintele PNL, pretendent la postul de premier al României.

Cea astfel insultată, într-o manieră care coboară politica la nivelul haznalei, e Viorica Dăncilă, premierul României.

Crin Antonescu, un politician de etajele superioare, în timp ce Ludovic Orban este şi va rămîne un politician de subsol, a pus punctul pe i din punct de vedere politic remarcînd:

„Nu văd de ce foarte mulţi oameni insistă să jignească această femeie pentru că în fond poţi să critici un prim-ministru fără să-l insulţi în modul acesta”.

Din punct de vedere cultural eu însă aş remarca pustiul intelectual ce se întrevede dincolo de textul lui Ludovic Orban.

În confruntarea publică, fie între condeieri, fie între politicieni, fie chiar între dive, pamfletul, sarcasmul, ironia nu trebuie excluse. Pentru a apela la aceste formule ale duelului intelectual se cere talent. Talentul de a zice. Altfel, totul se reduce la insulta huliganică, la înjurătura de mamă. Tudor Arghezi a dus, în 1911, prin pamfletele sale din Facla, una dintre cele mai violente campanii din istoria României împotriva clerului ortodox. Textele au rămas însă în istoria culturii naţionale prin geniul de pamfletar al lui Arghezi. Cînd publicistul scrie, în Troparele zilei, din Facla, 29 octombrie 1911 – „În toamna ceasta rolul oficial al lui Crist l-a umplut cu gravitatea-i leguminoasă mitropolitul Pimen al Moldovei, acest morcov savant drapat în mantau cu fir a cățeilor de circ” – trecem cu vederea posibila nedreptate a atacului și jubilăm intelectual la vorba nimerită în chip genial.

La fel tresărim intelectualicește și cînd citim în pamfletul Porcul, semnat de Eugen Barbu, că ”Adrian Păunescu e plin de el ca porcul de bășini”. Violența atacului e împinsă în plan secund de forța metaforei.

Istoria României e un tezaur de vorbe memorabile, nimerite spuse sau scrise în duelurile dintre politicieni. După decembrie 1989 politicieni precum Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor, Crin Antonescu au folosit în duelul cu adversarii atacul de tip pamfletar sau sarcastic. Numai că prin talentul născut al acestor politicieni în materie de sarcasm, în nici un moment, atacul n-a lăsat impresia de înjurătură băloasă, cum se întîmplă cu ieşirea lui Ludovic Orban.

Din acest punct de vedere, se cuvine a fi remarcat că Ludovic Orban nu e singura persoană publică în flagrant delict de huliganism din incapacitatea de a se ridica în polemica publică deasupra înjurăturii tip aia a mă-tii. În politică, înjurătura de ţăţică a fost promovată de USR-işti, membrii ai unui partid născut prin însămînţare artificială de către veterinarii de la SRI. În presă, înjurătura care dă cu cornul e cultivată de cele două televiziuni ale SRI: Digi 24 şi Realitatea Tv, SRI Tv 1, respectiv, SRI Tv 2. Cum şi sergenţii majori mesianici sînt un fel de Moş Teacă mai spălaţi, cu molitierele date cu parfum, să nu le pută picioarele, se înţelege că subalternii lor din presă nu pot depăşi nivelul intelectual al înjurăturii cazone. În stradă, insulta ordinară, înjurătura birjărească sînt singurele zbierete la care au putut ajunge inteligenţele TeFeListe.

Crin Antonescu, referindu-se la insultele de mahala ale lui Ludovic Orban, le punea pe seama a ceea ce se numeşte, în politică europeană, critici aduse premierului.

Într-adevăr, adresîndu-i-se Vioricăi Dăncilă cu apelativul Duduie (aşa o vorbi Ludovic Orban cu Raluca Turcan cînd e supărat?), liderul PNL îşi exprimă revolta faţă de adoptarea de către Guvern a Ordonanţei de urgenţă privind taxa pe lăcomie.

Nu m-am amestecat în controversa pătimaşă cu vădite momente de maidan iscată de această Ordonanţă. Mai întîi, pentru că nu mă pricep la chestiune. Apoi, pentru că fiecare dintre părţile combatante s-a referit la efectele în viitor ale Ordonanţei. Coaliţia de guvernare la ceea ce ea a numit efectele benefice. Opoziţia, la efectele, zise de ea, catastrofale. Fiind vorba de viitorul unui domeniu şi nu a unui domeniu exclusiv al legităţii – ci unul – economia – supus şi întîmplării, a mă pronunţa dacă Ordonanța e bună sau rea pentru economia noastră din viitor mi s-a părut un risc inutil.

Ludovic Orban, preşedintele PNL, liderul Opoziţiei, e convins de efectele dezastruoase în viitor ale Ordonanţei. De ce e convins domnia sa de asta -e o chestiune lipsită de interes pentru opinia publică. Simpla sa convingere nu e suficientă însă în atacarea Ordonanţei. S-ar impune ca Ludovic Orban să convingă şi opinia publică sau măcar acea parte a opiniei publice în care mă înscriu şi eu, care nu împărtăşeşte patimi faţă de PSD:

Nici pro, nici contra.

Şirul de insulte mitocăneşti la adresa Vioricăi Dăncilă îşi are temeiul în aproba rea Ordonanţei de urgenţă, denunțată de Ludovic Orban drept ”o crimă cu premeditare împotriva economiei româneşti”.

Las la o parte că Ordonanţa de urgenţă nu a fost adoptată de Guvern, pentru că aşa au vrut şuviţele Vioricăi Dăncilă, ci pentru că aşa a decis Coaliţia PSD-ALDE de guvernare. Dar chiar dacă singura responsabilă ar fi fost Viorica Dăncilă, mi s-ar fi părut normal ca Ludovic Orban să încerce a ne argumenta de ce Ordonanţa e o crimă cu premeditare împotriva economiei româneşti.

Președintele PNL n-o face.

Vrea ca noi să fim de acord cu insultarea unei femei numai pentru că el proclamă Ordonanța drept o crimă cu premeditare.

Să zicem că, avînd multe îndoieli în ce priveşte capacitatea PSD de a administra ţara şi mai ales economia, părîndu-mi-se suspect hei-rupismul sub semnul căruia a fost lansată şi adoptată Ordonanţa de urgenţă, aş împărtăşi teza lui Ludovic Orban privind crima cu premeditare, fără a mai avea nevoie de argumente.

Dacă Ordonanţa e o crimă cu premeditare, Opoziţia o putea preîntîmpina și salva astfel naţiunea, dînd jos Guvernul la Moţiunea de cenzură , supusă votului în Parlament, joi, 20 decembrie 2018.

Pentru Opoziţie era o şansă nu neapărat de a da jos Guvernul, dar măcar de a dovedi naţiunii că PSD-ALDE stau prost în Parlament.

Pentru Moţiunea de cenzură au votat doar 161 de senatori şi deputaţi, mai puţini decît cei care au semnat-o. Pentru trecerea Moţiunii, Opoziţia mai avea nevoie de 60 de voturi. Să admitem că, deși nu le obţinea pe toate, făcea rost de 55 de voturi. Cum ar fi sunat ştirea în aceste condiţii?

Evident:

Coaliţia PSD-ALDE a supravieţuit cu greu unei Moţiuni de cenzură.

Eşecul a fost atît de mare încît, cel care le-a poruncit Liberalilor să depună o Moţiune de cenzură fără nici o şansă, numai şi numai pentru ca el să-şi satisfacă hormonii ranchiunii, Klaus Iohannis, s-a grăbit să regizeze prin prezenţa la şedinţa de guvern de joi tărăboiul diversionist pentru a abate atenţia de la dezastru.

Ordonanţa a fost adoptată vineri, 21 decembrie 2018.

N-am nici o îndoială că prin eşecul catastrofal al Moţiunii de cenzură, PSD a găsit gura de aer necesară pentru a da Ordonanţa.

Ludovic Orban şi-a publicat textul vineri, 22 decembrie 2018, seara.

Nu era însă mult mai de folos patriei dacă Ludovic Orban, principalul responsabil de eşeul Moţiunii, se străduia să sporească numărul voturilor în favoarea Moţiunii?

Fireşte că da.

E însă mult mai uşor să înjuri, să insulţi, să-ţi ridici poalele izmenelor cum a făcuto Ludovic Orban, decît să trudeşti pentru trecerea unei Moţiuni de cenzură.

Cazul Ludovic Orban dă seamă de un adevăr de esență al anului politic 2018:

 Opoziția s-a definit prin isterie.

Isteria neputinței.

 

Te-ar putea interesa și: