În decembrie 1989, ziariștii străini au dat buluc în România, dar au fost contrariați de anticomunismul găsit aici. O evocare de Dan Ciachir.
Pe 24 decembrie 1989 mi-a telefonat o ziaristă italiană care s-a recomandat Laura Spinelli de la Rai Uno. Am mers s-o întâlnesc în camera sa de la Intercontinental. Era o femeie de 32-33 de ani, emanând un parfum de stânga. Sosise de la Roma cu un avion particular, împreună cu mai mulţi ziarişti, însă operatorul său se speriase auzind zgomot de arme la Otopeni şi s-a întors acasă. Aştepta să vină alt cameraman. De la începutul discuţiei, Laura Spinelli m-a întrebat, cerându-mi parcă socoteală: cum putea fi vorba de genocid şi de 60.000 de victime, aşa cum se anunţase?!... I-am răspuns că, în decursul existenţei sale, regimul omorâse mai mulţi oameni în România; important era că se prăbuşise şi că lumea strigase Fără comunişti! Nu agrea sloganul acesta. Schimbând subiectul, m-a întrebat dacă ar putea găsi o maşină de închiriat cu care să meargă în unele locuri din Bucureşti şi dacă aş putea-o însoţi, aceste servicii urmând să fie foarte bine plătite. I-am răspuns că sunt scriitor, că nu am stofă de ziarist şi cu atât mai puţin de samsar auto. Deschizând o agendă, a întrebat silabisind:
– Dar ăsta, Stefan Agostino Doinaz, n-ar putea merge?
I-am explicat că acel „Agostino Doinaz” este cel mai mare poet român în viaţă şi vârsta nu i-ar permite să umble printre gloanţe făcând pe ghidul.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pe 27 decembrie ’89, alt telefon, altă voce în italiană, mai veselă, mai plăcută... Două ziariste de la săptămânalul „Il Manifesto” voiau să mă întâlnească. La intrarea în hotelul Bulevard, unde locuiau, stătea de strajă un chelner, om încă tânăr, care mă servise de câteva ori la restaurantul Pescăruş, aşa încât nu m-a căutat de arme şi nici nu m-a pus să-mi deschei nasturii paltonului. Cele două ziariste veniseră de la Budapesta şi aveau două rucsacuri cum nu mai văzusem până atunci. Discuţia cu ele a fost destinsă şi am convenit să le scriu un lung articol pe care mi l-au plătit cu 300 de dolari, apărut în „Il Manifesto” din 31 decembrie 1989. Am avut prilejul să-l citesc după trei luni. Toate formulările anticomuniste dispăruseră din text.
Pe 19 ianuarie 1990, la o zi după ce Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, am întâlnit alţi ziarişti străini. Am coborât să-l aştept în hol, întrucât intrările blocurilor se închideau de teama „teroriştilor”, pe Alberto Stabile, redactor al unui mare ziar italian, „La Repubblica”. Arătând ca de 45 de ani, corect îmbrăcat, era un gazetar rasat, iar articolul pe care l-a scris după întâlnirea cu mine a fost impecabil. Un an mai târziu, ajuns la Constantinopol, am luat de la un chioşc un număr din „La Repubblica”, aşezându-mă în jardiniera unei cafenele de lângă Moscheea Albastră: pe prima pagină, o corespondenţă a sa din Ierusalim pe care am citit-o cu plăcere.
În seara aceleiaşi zile de 19 ianuarie ’90, am primit telefonul unui domn care vorbea franţuzeşte precipitat – s-a recomandat Marc Semo de la cotidianul „Libération” – dorind să ne întâlnim spre a discuta tot despre retragerea Patriarhului. Coborând după un sfert de ceas în faţa blocului, am găsit un om încă tânăr, scund, vioi, care ţinea în mână un pachet de cafea Wiener. Am urcat împreună sus, am făcut cafele, aprinzând amândoi ţigările. Marc Semo a scos un blocnotes şi a început să-mi pună întrebări. Trecuse de miezul nopţii când s-a ridicat să plece. Întrucât stătusem toată ziua în casă, m-am oferit să-l conduc până la Intercontinental, unde era cazat. Am pornit amândoi prin lumina veştedă a neonului şi prin aerul rece de iarnă. În dreptul Universităţii, ne-a oprit şi legitimat un băietan de 19-20 de ani, cu automat şi brasardă, mirosind a băutură, întruchipare a Revoluţiei. Marc Semo i-a întins paşaportul pe care, după ce l-a examinat, i l-a înapoiat. Apoi s-a uitat în buletinul meu de identitate. După ce l-a închis, cu degetele pe coperte, mi-a cerut legitimaţia de serviciu. I-am spus că nu aveam aşa ceva; nu avusesem niciodată... Revoluţionarul nu-mi înapoia actul de identitate, iar pe stradă nu era nimeni. L-am rugat pe Marc Semo să se ducă la hotelul de care îl despărţeau o sută de metri. „Stau aici cu dumneavoastră până dimineaţă”, mi-a răspuns. După câteva minute, fără să articuleze un cuvânt, tânărul cu brasardă şi automat mi-a dat înapoi buletinul.
Recomandările noastre
