Analizat mai atent, incidentul în sine scoate la iveală simptome mult mai grave ale societăţii româneşti, încă prezente la 20 de ani după comunism.

Totul a început de la două colete externe pe care a trebuit să le ridic, în două zile diferite, de la un oficiu din Bucureşti. În primul caz, doamna de la ghişeu mi-a spus că vrea să vadă o dovadă că eu locuiesc la adresa de pe colet şi m-a trimis acasă să-i aduc o copie după contractul de închiriere. Când am întrebat-o dacă acea copie trebuie legalizată, a spus că nu.

În al doilea caz, când m-am prezentat gata înarmat cu acea fotocopie, o altă doamnă mi-a zis cu destul de mult dezgust, că fotocopia în cauză nu înseamnă nimic pentru dânsa. Motivul? Nu era legalizată.

Merită menţionat faptul că cerinţa de a dovedi domiciliul nu era nicăieri menţionată pe faţa sau pe versoul mandatului prin care Poşta mă înştiinţa de sosirea coletelor cu pricina. La ideea că acest lucru ar fi trebuit spus clienţilor, ambele angajate au replicat că nu e treaba lor. De asemenea, aceleaşi angajate au protestat la ideea că, prin astfel de omisiuni, Poşta Română îşi bate joc de timpul clienţilor pe care îi trimite aiurea pe drumuri după acte în funcţie de cum i se pare necesar vreunui angajat de ghişeu.

Cum spuneam, aparent nu avem de-a face decât cu un monopol de stat care îşi tratează clienţii cu aroganţă şi dispreţ – pentru că poate. Ideea de serviciu cu clienţii nu există, aşa cum nu există nici cea de respect faţă de timpul lor.

Dincolo de aparenţe, dăm însă de infirmităţi sociale mult mai grave.

În primul rând, este vorba despre o profundă lipsă de încredere, manifestată prin nevoia acelor angajaţi de a vedea acte, cu ştampile, cu semnături – deşi conţinutul nici unuia dintre colete nu necesita astfel de proceduri.

În al doilea rând, avem de-a face cu aspectul profund arbitrar al vieţii în România. Cotidianul românesc este dictat de întâmplare, de toanele diverselor personaje care te trimit la plimbare după acte, dar nu sunt în stare să-ţi explice de ce ţi le cer – asta poate deoarece nici ele nu ştiu prea bine.

În al treilea rând, nu trebuie uitată frica pe care o reflectă atitudinea celor doi angajaţi ai Poştei Române. Aceeaşi nevoie de acte e motivată de dorinţa de a fi acoperiţi şi de a nu trebui să-şi asume responsabilitatea pentru o eventuală greşeală. Deşi era puţin probabil să fi venit cineva în căutarea acelor colete nesemnificative înarmat cu acte perfect măsluite, doamnele de la ghişeu nu se gândeau decât la cum să-şi apere pielea.

Ţin să menţionez că nu am un dinte împotriva Poştei sau a celor două doamne care, în fond, încercau să-şi facă datoria cum ştiau mai bine. Morala mini-foiletonului nu este alta decât a unui sentiment de amărăciune şi zădărnicie.

Autorul este consilier al preşedintelui Senatului în Parlamentul României