Ne-am tratat pe noi înşine cu un amestec malign de trufie şi ruşine, evitând cu orice preţ o privire cinstită în oglindă.
La Cluj s-a jefuit o bancă. La Calafat s-a jefuit o sală de jocuri. La Braşov, schimbul valutei devine o activitate primejdioasă. În altă parte se aruncă cocktailuri Molotov. Până acum eram obişnuiţi cu dezordinea cu filtru, decofeinizată, în costum scump şi cămăşi scrobite. Acum avem de-a face, în ultima vreme, cu varianta grunjoasă şi amară. Sentimentul deja existent că România este ţara nimănui prinde rapid un contur mult mai concret, schiţat de dâre de sânge şi găuri de glonţ.
Acutizarea infracţionalităţii este intim conectată la alte fenomene - despre câteva am scris săptămâna trecută - cu care România se confruntă de mult timp şi care, lăsate la voia întâmplării, îşi fac în cele din urmă simţită prezenţa simultan, în toată „splendoarea” lor. Subdezvoltarea economică la care duce un sistem educaţional sclerotic, alături de frustrarea creată de un sistem de sănătate în ruină, în contextul unei crize economice din ce în ce mai grave, toate acestea sunt doar câteva seruri din eprubeta ideală în care se nasc atitudinile şi pornirile din spatele jafurilor şi ale altor infracţiuni.
Puşi faţă în faţă cu sentimentul că nimeni nu le dă o şansă şi că nimeni nu controlează nimic sau face în vreun fel dreptate, fără aportul unei educaţii care să fi transmis eficient valori autentice, nevoia autocontrolului sau a disciplinei, mulţi indivizi ajung să creadă că ultima soluţie de care dispun este să-şi croiască o soartă cu un pistol, o şurubelniţă sau un PET plin de benzină.
Aidoma elevilor cvasianalfabeţi, a spitalelor făcute bucăţi, aidoma drumurilor pe care gropile sunt regula şi nu excepţia sau a omniprezentei mite, recenta explozie a infracţionalităţii reprezintă efectul a unor ani întregi în care ne-am amăgit pe noi înşine şi am preferat să credem că putem reinventa apa caldă, roata şi crea o versiune originală a democraţiei. În faţa unei astfel de realităţi, reflexul mioritic tinde să fie să dăm vina pe „sistem”, să exclamăm cât de păduchioasă ne este ţara sau cum la noi e ca la nimeni din cauza acelor nenorociţi din Palatul Parlamentului, de la Cotroceni sau Victoriei. Problema mai profundă continuă însă să fie cea a lucrurilor pe care toate degradările socio-economice ale României le reflectă despre noi înşine ca neam.
Ce aflăm despre acel popor harnic, ospitalier şi credincios din multitudinea de cocktailuri Molotov, de jafuri, de la acei copii lăsaţi singuri acasă şi care se sinucid răpuşi de dorul de părinţi? Cât de mândri de daci şi de romani mai putem fi când ne ajung din urmă toţi acei ani în care ne-am tratat pe noi înşine cu un amestec malign de trufie şi ruşine, evitând cu orice preţ o privire cinstită în oglindă?
Perioadele de criză fie scot la iveală forţe nebănuite, fie fac acelaşi lucru cu slăbiciuni fundamentale. Până acum, dăm ochii cu vulnerabilităţi profunde şi carenţe grave. Sunt însă prea multe vieţi - unele curmate prematur acum aproape 20 de ani, altele neîncepute sau abia începute - cărora le datorăm altceva.
Recomandările noastre
