Dincolo de oamenii din maşinile galbene, care ne-au plimbat prin toată Capitala într-un experiment jurnalistic scăpat de sub control (îl citiţi în pagina 5), se zăreşte portretul românului mediu statistic.
Priceput la orice, psiholog neîntrecut, chiar dacă nesolicitat, analist politic şi sexual, combatant feroce pentru cauza proletariatului şi moartea chinuitoare a instituţiilor bancare. E ca în viaţa de dincolo de parbriz. Taximetriştii detestă motocicliştii („ăştia n-are minte, te bagă în puşcărie, nevinovat, trebuie să îi fereşti tu“), au opţiuni ideologice ferme, sunt radicali, nu e bine să-i contrazici.
Pentru mulţi, nici Băsescu nu mai e ce-a fost („să ne mai lase, că doar în scandaluri o ţine“). Taximetristul pare să fie un ticălos care ştie întotdeauna cum se ajunge pe cel mai lung drum posibil din punctul A în punctul B, sau un fanatic religios care ţine agăţat de oglindă un potop de cruciuliţe şi nu acceptă bacşiş pentru că asta nu i-ar plăcea „domnului Iisus“. Îţi dezvăluie, nonşalant, aventurile erotice din maşina proprietate personală şi sursele de unde îşi procură hainele („Am eu o doamnă care a fost la APACA, îmi dă numai calitate, da’ şi eu o ating cu câte o floare de Sărbă tori“).
Are efuziuni culturale nebănuite („Uite, eu sunt fiert pe case memoriale. Am fost special la Piatra-Neamţ pentru casa lui Calistrat Hogaş. E mică, subtilă“). Consideră regulile rutiere opţionale („Ce îţi pui centură, mă crezi pilot de curse?“), pentru că e un exceptat („Noi, gravidele şi instructorii auto nu trebuie să purtăm“), ar avea răfuieli grave cu poliţiştii („Numai să stea la şpagă ştiu, pe noi ne ia până miercuri, dup’aia îi ia pe şoferii care nu sunt taximetrişti“).
Cel mai adesea, e o insulă de ruralitate într-un Bucureşti tot mai cosmopolit, meloman şi homofob („Plecaţi dracului d’aci, cum să vă duc la hotel, derbedeilor!“), misogin (Doamna Udrea n-are o imagine prea bună), ştie localuri şi fete deosebite („Nu, că dacă vreţi o fetiţă, să spuneţi, că nu e nicio ruşine, tati...“).
Prezintă şi trăsăturile unei specii complexe de xenofob-tâlhar (când ne-am dat străini şi la sfârşit i-am bătut şoferului obrazul, pe româneşte, era să ne găsim sfârşitul în neprietenosul cartier Crângaşi). Şi ei, oamenii din maşinile galbene, sunt nevoiţi să suporte multe. De fapt, pe toţi: duc de colo-colo curve, drogaţi, directori sictiriţi, indivizi tulburaţi emoţional, elevi, tipi banali şi femei prea frumoase. Şi, ca într-un roman de Mircea Cărtă- rescu, mintea şi inima lor au luat forma încâlcită a unui oraş. VEZI ŞI:
Taximetriştii, oameni sau demoni?
Recomandările noastre
