"Preţul chiriilor şi valoarea proprietăţilor imobiliare nu fuseseră niciodată mai ridicate, iar în industria confecţiilor toată lumea socotea că moda nu fusese niciodată mai la modă.
Noi restaurante se deschideau la fiecare pas. Depozitele, intermediarii, magazinele de lux se dădeau peste cap pentru a satisface creşterea vertiginoasă a cererii de mărfuri speciale: uleiuri de măsline rare, ultimele programe antivirus, contorsioniste şi gemene oferite drept dame de companie, instalaţii video, obiecte de artă necovenţionale, eşarfe ca un fulg ţesute din smocul de barbă al unor capre de munte dispărute.
Atâţia oameni îşi renovau apartamentele, încât materialele de calitate nu se găseau decât la suprapreţ. Lumea era înscrisă pe liste de aşteptare pentru căzi de baie, clanţe, lemn de esenţă tare din import, şeminee de modă veche, bideuri, dale de marmură. În ciuda recentelor căderi suferite de indicele NASDAQ, noua tehnologie pusese stăpânire pe oraş: se vorbea mult despre acţiunile tranzacţionate la bursă, despre interactivitate, despre viitorul inimaginabil care deabia începea să prindă chip. Viitorul se profila ca un cazinou în care toată lumea îşi încerca norocul şi toţi sperau să câştige“.
Aşa începe romanul „Furie“ de Salman Rushdie. Dar nu despre o carte e vorba aici. Oricum, cei care ar trebui să citească rândurile astea nu mai citesc de mult. E vorba despre noi. Aici ne-am împotmolit: în goana tâmpită după un confort iluzoriu, chiar şi acum, în criză, când tabloidele deplâng soarta curvelor de lux nevoite să scadă, drastic, preţul. E vorba despre noi, zombificaţii, noi, urbanii dintr-o lume cu o fişă clinică extrem de complicată. Noi, cei care avem agende încărcate, aparate digitale moderne, despre noi şi deadline-urile noastre. Despre furia pe care ne-am consumat-o stând la coadă la supermarket.
Aici am ajuns după aproape douăzeci de ani de „libertate“: la ziua în care ne intrigăm palid că Ion Iliescu e nevinovat pentru sângele vărsat, că Stănculescu şi Chiţac au fost condamnaţi când deja sunt prea bătrâni pentru puşcărie. Nici nu ne mai surprinde că n-avem autostrăzi, dar avem Loganuri costisitoare, că plătim cele mai scumpe medicamente din UE, că pădurile sunt o specie pe cale de dispariţie în România, că ne jucăm de-a anticorupţia scormonind inutil în cazuri „Valiza“ (n-am înţeles încă unde e darea de mită în campania de imagine făcută pe cârca antipatiei publice faţă de Piţurcă& Becali). Ne-am obişnuit. Adică merităm.
Între ştirea că 65% dintre români consideră bătaia propriului copil un mijloc eficient de educaţie şi cea că Dan Voiculescu decide în parlament regimul proprietăţii, distanţa s-ar putea să fie mai mică decât credem. Şi dacă ei ne reprezintă cu adevărat? Ei, răsfăţaţii de prea multe ori cu „neînceperea urmăririi penale“. Ştiţi de mult că acolo sunt banii dumneavoastră. Şi mai există un „totuşi“...
A trecut vremea „Tatălui Nostru“ cântat în Piaţă. Nu mai facem revoluţii, pentru că e mai simplu să emigrăm. Revoltele se consumă nespectaculos, istoria se scrie cu ştampile în mărunte cabine de vot. Ne mai pasă? Vom afla, curând, la alegerile la care se estimează că vom sta acasă.
Recomandările noastre
