Ce se întâmplă în Basarabia este o concluzie şi un miracol.
În 2001, când basarabenii s-au întors în timp, la pachet cu comunismul au luat şi societatea închisă, singurul tip de societate pe care comuniştii pot să o guverneze (adică să o controleze prin minciună şi teroare). De opt ani, basarabenii trăiesc într-o lume în care nu se pot exprima liber, într-un stat suveran ce-i drept, dar fără spaţiu public de dialog. Comunicarea dintre puterea (stăpânirea) politică şi cetăţeni (supuşi) are un singur sens: propaganda de tip vechi, sovietică, transmisă masiv prin canale media controlate sever. Drepturile omului sunt o glumă (urmăriţi doar frecvenţa cu care Chişinăul pierde procesele la CEDO). E suficientă o singură vizită în Basarbia ca să înţelegi că ai intrat într-o ţară condusă în dulcele stil clasic al rakeţilor.
Cine a plecat de aici înspre Uniunea Europeană a înţeles şi s-a înfuriat. Unda asta de mânie se transmite şi contează. Frustrarea tinerilor basarabeni stinsă în mişcări de prostest e concluzia acestui tip de societate care te condamnă să trăieşti în trecut şi mizerie. Miracolul e mereu acelaşi: curajul. Oameni care, ajunşi la limita disperării, aleg să se revolte, să nu legitimeze, prin tăcere, falsul. Pentru comunişti au votat masiv morţii. Nu e nici un mit, nici o metaforă. E ceea ce UE nu vrea să vadă, acum când abia se dezgheţaseră relaţiile cu Moscova, după „episodul” Georgia.
Cercul nu se închide încă: mişcările de protest, uşor de scăpat de sub controlul organizatorilor iniţiali, sfârşesc într-o manieră brutală, controlată fin. Aţi mai vizionat filmul ăsta prost: aşa apar „fasciştii”, „huliganii” care vandalizează şi „consumă droguri în piaţă”, aflaţi bineînţeles în slujba opoziţiei şi finanţaţi de „forţele oculte” din exterior. Mai precis, de „imperialiştii” români.
Discursul lui Vladimir Voronin este prizonier temelor dintotdeauna ale conducătorilor care, sabotând interesul public, pierd contactul cu realitatea. Viziunea Voronin e simplă şi periculoasă: el e prietenul adevăraţilor tineri basarabeni, oameni serioşi, cadre de nădejde; manifestanţii sunt nişte anarhişti care caută doar să „destabilizeze”. Logica perversă îşi atinge abia acum limita: reacţia firească şi miraculoasă a tinerilor basarabeni împotriva regimului comunist în exerciţiu (clasată rapid şi insuficient în Occident drept „revoluţia twitter”) ajunge, prin manipulare, să decredibilizeze opoziţia democratică (ea însăşi slabă, dezbinată şi dominată de lideri palizi). Moment în care e nevoie de „ordinea” pe care doar ei, comuniştii, o mai pot readuce.
Reacţia României la ce se întâmplă în Basarbia a fost aparent europeană şi prea târzie. Nu vorbim despre patriotism, istorie sau unionism. Vorbim despre abuzuri grave într-un stat vecin, ignorate constant. Presa românească a fost prea ocupată cu nimicul ca să semnalizeze constant derapajele de la Chişinău. De ce? Pentru că ziarele şi televiziunile româneşti lasă continuu senzaţia că dansează pentru noi în Buricul Pământului. Nu e o întâmplare, e deznodământul. Revoluţia de la Chişinău, ziua când, ca în poeziile frumoase, s-a urcat Basarbia pe cruce, ne-a prins aflând de la televiziunile de „ştiri” totul despre patimile prea-milostivului cu hoţii de limuzine. „Suferinţele” omului în jurul căruia se învârt şi Soarele, şi Băsescu: unicul George Becali.
Recomandările noastre
