"Maria Manolescu n-a apărut la „Ştirile Pro TV“ pentru că nici n-a fost violată cu bestialitate de trei minoritari în Postul Paştelui, nici nu şi-a ucis cu sânge cald (de la alcool) copilul, pretinzând că l-a confundat cu o maimuţă sau un pitic de grădină."
N-a fost invitată la nicio oră fericită, pentru că nu cântă manele şi stăpâneşte vorbirea articulată.
Maria Manolescu e o scriitoare a generaţiei ei. Scrie scenarii şi cărţi în care bagă la RMN timpul dement pe care-l trăim. Mai demult a publicat la Polirom un volum amuzant şi cinic: „Halterofilul din Vitan“. Procesul prin care un individ nul se ia pe sus şi se bagă în televizor, în fabrica de vedete fără substanţă, e disecat inteligent.
N-am înţeles niciodată de ce pe coperta a doua a cărţilor se dau câteva date despre autor, la modul: „are studii de..., a absolvit...“. O fi vreun clişeu copy-paste după o lume în care lucrurile astea contează.
În România, cu cât ai mai puţine idei şi le comunici gâjâit, chinuind cuvintele, visând la „succesuri“ şi la editat perfect câteva fraze, cu atât ai mai multe şanse să devii un „Halterofil din Vitan“, un cocalar faimos, pe care-l dă la teve. Cătălin Moroşanu e un caz tipic şi nefericit. Produs al star-systemului din Pache Protopopescu, acest specialist în dat şi luat pumni în figură se bucură de o notorietate pe care un individ decent, serios şi deştept, să zicem academicianul Solomon Marcus, nu o va avea în încă zeci de generaţii „PRO“.
„Moartea din Carpaţi“ o fi bună în ring, nu mă pricep, o fi bună căci are figura unui repetent de la a şaptea care bate aplicat pe culoarele unei şcoli de provincie. Dar nu m-aş mira să-l regăsesc pe Moroşanu pe listele vreunui partid politic. E din aceeaşi gaşcă media cu Adrian Copilu Minune şi Simona Sensual. Într-o ţară în care toată lumea spune ceva, deşi n-are nimic de spus, „Moartea din Carpaţi“ e cât se poate de naturală în peisaj, ca râul şi ramul. Într-o ţară în care - statisticile sunt nemiloase - locuitorii se spală pe dinţi de câteva ori mai puţin decât ar fi normal, într-o ţară în care nu doar teatrele sunt un lux inaccesibil sau refuzat aprioric de snobi ajunşi, ci şi şamponul sau săpunul - noţiuni străine pentru procente însemnate din populaţie, nu e absurd şi perfect inutil să ceri un minim de igienă în spaţiul public?
Ştim de la Platon că democraţia e pestriţă şi zgomotoasă, dar una e o agora sfâşiată de idei multe şi colorate, şi alta e Marele Circ din Carpaţi. Unde „Moartea“ prinde minute bune în prime-time, e drept, doar când tac filosoful practician Gigi Becali şi gânditorul buteliilor Cristian Borcea. Video-copiii pe care îi anunţa Sartori cu câţiva ani în urmă, oamenii abandonaţi în faţa televizoarelor din care behăie tot felul de „artişti“ care fac „divertisment“ s-au făcut mari. Înainte să moară, Octavian Paler a mai apucat să scrie că-şi poate iubi ţara doar dacă nu dă drumul la televizor şi nu iese pe stradă. Moartea în Carpaţi vine pe multe căi. Semnul strident că sfârşitul unei civilizaţii e aproape stă în nepăsarea celor care s-ar vrea normali, dar rămân inerţi sub tâmpeniile media care le ţin loc de educaţie şi viaţă.
