IANUARIE. Adunăm amintiri cu Nicolae Ceauşescu la crâşma din centrul Scorniceştiului, la intersecţia străzilor Muncii şi Păcii. Consumatorii cred că era mai bine înainte, mai ales că „băuturile, atât alcoolice, cât şi răcoritoare era curate, fără nicio chimicală, cum se întâmplă astăzi“.

Aflăm că în Scorniceşti cel mai bun cizmar a fost un meşter fără picioare, „care acum a murit, s-a ales praful“, şi ne mutăm în satul Şuica. Aici fiinţează un bar tapetat cu Ceauşescu. Patron e domnul Vali Bilan, care înainte de Revoluţie a fost ospătar. Pe el nu l-am întâlnit, dar am auzit prin toată Şuica o expresie pe care n-o putem înţelege nici acum, deşi au trecut sute de zile şi de nopţi de atunci: „Orice cal devine gloabă, aşa, ca Vali Bilan...“. Barul e vizavi de biserică.

Scorniceşti, 18 ani fără „cel mai iubit fiu“

FEBRUARIE. Disidentul Vasile Paraschiv se scuză: „Nu mai am putere, înainte căram şi şase saci din centru, de la hale, pe scări, până la mine, la etajul patru. Acum obosesc la două plase“. Puterea lui e altfel. Ne povesteşte ce i-a spus un securist, după ce l-a bătut degeaba. „Au vrut să recunosc faptul că mi-am lovit soţia, că i-am dat măcar o palmă în douăzeci şi cinci de ani de căsnicie. Dar cum să fac aşa? N-am atins-o niciodată.“ Zicea securistul: „Ce om e ăsta?“

Vasile Paraschiv, „nebunul“ care a învins Securitatea

MARTIE. Un bărbat mărunt a venit din Cambodgia să ne vorbească despre un regim oribil. Povesteşte cum i-a învins pe khmerii roşii ai odiosului Pol Pot care în trei ani, opt luni şi douăzeci de zile de domnie a reuşit să extermine un sfert din populaţia ţării. Neou Kassie a scăpat. Gardienilor le spunea noaptea fabulele lui Esop. Gardienii erau copii de 14-15 ani, copii cu mitraliere. Înainte să plece din Bucureşti, Kassie a rostit ceva care n-ar trebui ignorat nici de noi, supravieţuitorii ceauşismului: „Orice locuitor al ţării mele care are astăzi peste 30 de ani este fie o victimă, fie un călău“. Kassie are 63 de ani şi e un militant pentru drepturile omului. Pol Pot, alintat şi „criminalul secolului“, a trăit până la 73 de ani. N-a plătit niciodată pentru abatorul uman pe care l-a iniţiat. A făcut infarct, în somn.

I-a învins pe khmerii roşii cu fabulele lui Esop

APRILIE. Se apropia Paştele. Irineu Slătineanu nu era încă mitropolit al Olteniei. Când Florian Bichir a stabilit întâlnirea cu el, Irineu, doctor în teologie la Paris, dădea cu sapa prin grădină. E un erudit fabulos, de o modestie care te tulbură. Despre el nu are decât atât de spus: „N-am nevoie de nimic. Eu sunt doar un călugăr, mereu o să am chilia mea“.

PS Irineu Slătineanu: „Învierea a stat la baza formării poporului român“

MAI. Colonelul Cucu e un personaj dintr-un scurt metraj care nu s-a făcut încă şi, probabil, nu se va face niciodată. Un dirijor intransigent, înconjurat de amintiri de război şi de polemici pe timp de pace. Când a fost vizitat „de la ziar“, Cucu trona, agitat, peste Uniunea Veteranilor de Război din vechiul sediu al Primăriei Sectorului 1 din Piaţa Amzei. Ca să ajungi acolo, trebuia să urci 80 de trepte, o veritabilă probă olimpică pentru octogenarii Uniunii. Se târau pe scări. Între timp, au fost mutaţi la parter.

Războiul mocnit dintre veteranii României

IUNIE. Gheorghe Cojocea trebuia să moară demult, la Kursk, în 1943. Îi place să spună că trăieşte suplimentar. E singurul supravieţuitor român al celei mai mari bătălii de blindate din istorie. Cojocea a fost Leutnant în Wehrmacht. Privind lumea de pe o bancă din Parcul Obor, pune o întrebare la care nu mai aşteaptă, demult, niciun răspuns: „Ce mai înseamnă astăzi patriotismul?“.

„Eu trebuia să mor, demult, la Kursk“