Documentele desecretizate care arată cum Nicolae Ceauşescu negocia cu americanii cumpărarea de rachete au divizat poporul forumist.
Fascinant e cum variază linia de demarcaţie dintre cele două Românii. Nicolae Ceauşescu rămâne însă cumva etern, un nume (şi un sindrom) care a dezbinat, dezbină şi va dezbina. Există, pe de-o parte, un demon care n-a putut fi exorcizat decât printr-o revoluţie falsă, dar tragică, cu oameni-eroi care au murit cu adevărat. Şi, pe de alta, un conducător cu un contur înfipt în nişte piloni pozitivi: „a fost patriot“, „a murit sărac“, „ne dădea locuri de muncă“. Între ei, silueta personajului real scapă analizei obiective.
Fiecare român care i-a fost contemporan pare să-şi fi construit un Ceauşescu subiectiv, pe care l-a lăsat moştenire urmaşilor (care au experimentat însă o realitate diferită). E explicabil şi insuficient explicat: ce a trăit România e ceea ce trăiesc toate societăţile care cunosc dizolvarea autorităţii într-un comunism de clan.
Prima problemă a discursului despre Ceauşescu este absenţa nuanţelor. Or, tocmai acestea ar da adevărata dimensiune a celui care a fost şi primitiv, şi viclean, şi idealist, şi oportunist, şi inteligent (în sensul îngust pe care îl aduce instinctul), şi respingător prin incultură.
Ceauşescu a fost o marionetă care, lăsată să tragă de sfori, a început să se creadă Păpuşarul Genial. Dar există şi un Ceauşescu al anilor ’60, dornic să-şi consolideze poziţia, fragilă iniţial. E vremea eliberării puşcăriilor de deţinuţii politici, a „marii“ scene a balconului, când, condamnând suprimarea Primăverii de la Praga de tancurile sovietice, şi-a trăit momentul istoric. A coagulat energiile naţionale în jurul unui duşman real, jucând însă ipocrit cartea reformei. Stalinist dur (Nixon îl etichetează corect), Ceauşescu n-ar fi putut fi niciodată un Dubcek.
Există un Ceauşescu varianta ’70, când copilul rebel al lagărului socialist îşi primeşte răsplata. E răsfăţat - interesat - de „imperialişti“, care aveau nevoie de un lider vocal anti-URSS. De-aici până la paranoia mai e un singur pas. Ca un mare salt înainte asiatic. A primit împrumuturi de la organisme internaţionale, pe care le-a investit aparent haotic. De fapt, logica, deşi perversă, există. Comunist de modă veche, Ceauşescu urma fidel matricea economică a începuturilor URSS. Cum Lenin tânjea după modelul german al industriei grele de la sfârşitul secolului XIX, Ceauşescu copia un sistem care copiase un altul, deja expirat. România investea în industrie, când deja Occidentul virase spre servicii. Decalajul urma să crească şi scadenţa era aproape. Revoluţia din Iran (stat de la care comunismul românesc îşi alimenta visurile de mărire cu petrol ieftin) a bruscat clepsidra. Timpul începuse să curgă împotriva lui.
Întunecaţii şi friguroşii ani ’80 l-au proiectat tot mai paranoic şi mai malefic. Rolul său de intermediar între Est şi Vest a devenit anacronic la o dată care se poate indica fidel: 11 martie 1985. Ziua în care secretar general al Partidului Comunist al URSS a ajuns Mihail Gorbaciov. Cu un lider de la Kremlin deschis la dialog, de Ceauşescu nu mai avea nevoie nimeni. Au rămas în urma lui nostalgii şi condamnă ri justificate. Şi verdictele pe care ni le aruncăm fără milă unii altora, peste gardul trecutului: „Sunteţi proşti, era mai bine înainte!“ versus „Proştilor, aţi uitat ce rău o duceam?“. O cale de mijloc pare imposibilă. Momentan.
Recomandările noastre
