Bill Gates abia se născuse când s-a întâmplat. Omenirea gâfâia după încă un război mondial lung şi inutil, Imperii vechi se prăbuşeau, comunismul şi capitalismul trăgeau cu ghearele de harta lumii care se deşira ca şi cum n-ar fi fost.
Anii ’60 erau departe, Montevideo era încă melodic şi înnebunitor, iar Peňarol cea mai frumoasă echipă de fotbal de pe continentul celor mai frumoase echipe de fotbal.
Clubul uruguayan semnase primele contracte de publicitate, jucătorii urmau să poarte numele unui sponsor pe tricouri, lumea să cumpere frigidere, maşini de spălat, aparate de radio, naiba mai ştie!, şi să fie mai bună. Un singur fotbalist nu şi-a oferit pieptul: eroul naţional Obdulio Jacinto Muiňos Varela. Un munte negru de om care obişnuia să-şi care colegii pe umeri şi să lovească năprasnic: ”Înainte, pe noi, coloraţii, ne purtau cu un belciug în nas. Vremurilea alea au trecut”. Obdulio Varela a fost un idealist şi un om corect. După finala Campionatului Mondial din 1950, când Uruguay a învins Brazilia şi imposibilul pe Maracana, a spus doar atât: ”A fost o întâmplare”.
Trofeul l-a primit de la Jules Rimet într-un stadion de deznădejde. ”Cupa i-am dat-o pe ascuns, tăcerea din jur era morbidă, imposibil de suportat”, avea să povestească Rimet. Varela a bătut beat străzile şi i-a îmbrăţişat pe suporterii ”Seleçao”, aproape cerându-şi iertare, în noaptea aceea de 16 spre 17 iulie, când Brazilia toată a fost o lacrimă. Noaptea în care, pentru prima şi ultima oară, braţele lui Iisus n-au mai părut că îmbrăţişează Rio, ci că zac aşa, în vânt, ca două cârpe fără putere. Jurnalistul Nelson Rodrigues a scris câteva mii de articole, dar va rămâne în istorie pentru o singură frază: ”Peste tot există câte o catastrofă naţională, ceva ca Hiroshima. Hiroshima noastră a fost acea înfrângere”. Carlos Heitor Cony, ziarist orbitor, a pus între cuvinte, ca între cârje, suferinţa unui popor născut să danseze: ”Supravieţuitorii acelei după-amieze au crezut că nu vor mai fi vreodată fericiţi. Ce s-a întâmplat pe 16 iulie 1950 merită un monument, ca eroul necunoscut. Dureri ca aceasta zidesc o naţiune”. ”Supravieţuitorii” nu e un cuvânt aruncat la întâmplare. În Brazilia n-au fost niciodată mai multe sinucideri decât în luna aceea imposibil de suportat.
Ne întoarcem de unde n-ar fi trebuit să plecăm: pe Obdulio Varela, nu banii l-au interesat, ci bucuriile simple, deci gratuite. Cronicarii au notat că din prima încasată pentru titlul mondial şi-a cumpărat o maşină nord-americană veche, care i-a fost imediat furată de pe o stradă neluminată. Eduardo Galeano, un artist care ciopleşte fascinant în litere, i-a fotografiat, inegalabil, discreţia: ”A fugit din faţa mulţimii care îl aştepta pe aeroportul din Montevideo. În toiul euforiei s-a făcut nevăzut, deghizat în Humphrey Bogart, cu o pălărie trasă până în vârful nasului şi cu un impermeabil cu gulerul ridicat”.
Şi vremurile lui Obdulio Varela au trecut. Trăim în era Samuel Eto’o, un fotbalist lacom şi uriaş, care a fugit din Camerun la cincisprezece ani, a fugit aşa cum doar de foame se poate fugi. Recent, prea recent, Samuel Eto’o i-a cerut şeicului Mansour bin Zayed Al Nahyan un milion de euro pe lună pentru se muta de la Barcelona la Manchester City. Filosofia şi-a expus-o de la prima întâlnire cu gloria: ”Muncesc ca un negru să trăiesc ca un alb”.
Obdulio Varela pare azi ceva caraghios, fantastic, ca un camion cu portocale nimerit într-un vis de copil sărac, dincoace de Cortina de Fier. Povestea lui frumoasă şi demodată s-ar putea, însă, să ne folosească în viitorul care a început. Criza adevărată a timpurilor noastre, marea criză, stă în această întrebare tragic de deschisă, ca venele Americii de Sud: Cât costă fericirea?
Recomandările noastre
