Asistăm la ascensiunea unei noi religii: cea a Siguranței. S-a instalat treptat, insidios, în ultimele decenii (a se vedea, spre exemplu, F. Furedy – Cultura fricii; U. Beck – Risk Society), când lucrurile firești au început să fie considerate periculoase. Înainte vreme, o furtună de vară era o furtună de vară; acum are coduri de periculozitate: galben, portocaliu, roșu. La fel și pentru vânt, frig, căldură etc.

Vedem riscuri peste tot în evenimentele firești ale vieții. Acum, cu pandemia, noua religie s-a răspândit și mai mult în mințile noastre, cu o viteză mai mare decât cea a coronavirusului. Are preoții ei – cei care zi de zi decupează din realitate doar pericolele și ne arată cât de mari sunt (dar, mai ales, vor fi!) ele.

Are inchizitorii ei, cei care nu te mai pot arde pe rug, dar care te pot linșa pe rețelele de socializare dacă ai încălcat ritualurile de (auto)protecție, ba chiar și miliția proprie, cu carnet de amenzi!

O nevoie firească, de a ne simți în siguranță, s-a transformat într-o religie!

Are tot mai mulți adepți: unii, pentru că își pot justifica prin ea propriile spaime, alții, pentru că prin ea își pot vărsa ura și frustrările, iar alții, pentru că pot obține câștiguri frauduloase, dar fabuloase, de pe urma ei. Cultul excesiv al siguranței poate fi însă dezastruos, atât pentru individ, cât și pentru societate. El inhibă realizarea altor nevoi, la fel de firești: de relații proximale cu semenii noștri, de a fi liberi, de a avea realizări personale. Cu cât ne apărăm mai mult, cu atât ne dezvoltăm mai lent. Ajungem să ne protejăm, cu costuri tot mai mari, un mod de viață tot mai lipsit de valoare. De aceea, transformarea siguranței dintr-o nevoie într-un cult trebuie contracarată prin analiză critică. Fac aici începutul, gândind câteva aspecte.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE