Pomii din grădina mea (peste o sută) au amintiri. Cei doi „ginkgo biloba”, așezați la mică distanță unul de celălalt, ca să nu se simtă singuri, mi-au fost aduși în dar de ziua mea, în 2014, de MIHAI ȘORA și LUIZA PALANCIUC. (Tot ei miau dăruit atunci un tort în formă de mașină de scris atât de bine făcut încât cu greu a îndrăznit cineva să-l taie.)
Vișinul cu cea mai armonioasă coroană se mândrește cu faptul că întrun an a fost... cules de NICOLAE MANOLESCU. Cunoscutul critic literar, certat de mama lui (pe atunci în vârstă de 95 de ani), că nu procurase vișine pentru dulceață (și vișine nu se mai găseau la piață), m-a rugat să-l scot din încurcătură. L-am invitat la mine la grădină și, sub soarele de vară, a cules cu mâna lui fructele pentru dulceață. Avea aerul unui om fericit.
Cu două luni înainte, același vișin, plin de flori albe, îmi servise drept decor paradisiac pentru o fotografie a mea cu o divă: ALEXANDRA COMAN. Ea mai făcuse fotografii (nu la mine în gră- dină, ci pe scena unor săli de concerte și de operă din Europa), cu Luciano Pavarotti, Plácido Domingo și José Carreras. Ce privilegiat am fost, în condițiile în care nu știu să cânt!
Din cireșul de lângă chioșc am luat patru cireșe cu codițe cu tot, prinse între ele câte două, și i le-am dat poetei ANA BLANDIANA, ca să și le pună la urechi drept cercei. Ea a zâmbit, știind la ce fac aluzie: la un moment dinainte de 1989 când, la Onești, la Zilele „G. Călinescu”, mai mulți scriitori am fost conduși de primar într-o livadă de cireși. Momentul avea ceva apăsătoroficial și marea poetă l-a depășit, spontan, făcându-și cercei din cireșe și trezind ceea ce încă era copilăresc în noi. Eu nu consider că pomii mei sunt ai ei, ci că aparțin celor care mă vizitează. De aceea unor musafiri le și fac cadou, simbolic, câte un pom, cerându-le să și-l aleagă din întreaga livadă. Unul singur nu l-aș da pentru nimic în lume și anume un cireș sălbatic, care face cireșe amare (materie primă alchimică pentru dulcețurile cele mai bune ale Domniței). În plus, la rădăcina lui aș vrea să fie îngropată, când va veni momentul, cenușa rezultată din incinerarea mea. Propunerea de a-și alege un pom, pe care să i-l dăruiesc, i-am fă- cut-o la un moment dat și lui GABRIEL LIICEANU. Ei bine, Gabriel Liiceanu și-a ales exact cireșul acela. M-am bâlbâit puțin, dar am acceptat, fiindu-mi rușine să-mi retrag oferta.
Ne puteți urmări și pe Google News
Al doilea cireș sălbatic (ca mărime) este cel de care am agățat cândva un bidon de plastic, pentru un concurs de trageri cu pistolul (pistol cu CO2). Concursul l-a câștigat ADRIAN CIOROIANU, la un singur punct diferență de mine. Dând dovadă de cavalerism, a declarat că l-am lăsat să câștige, din amabilitate. Vin eu și declar acum că nu l-am lăsat să câștige. A fost meritul lui.
De mărul de lângă alee a stat agățată câteva ore o sacoșă cu cărți a lui JOHNNY RĂDUCANU, inimitabilul muzician, pe care l-am iubit din toată inima. Acum, când el nu mai este, mărul mi-l evocă, ori de câte ori trec pe lângă el.
Socul mi-a fost adus în dar de MARIAN MUNTEANU, liderul christic din 1990 al Pieței Universității. Este un om pe care l-am admirat și îl admir în continuare (chiar dacă m-a dezamăgit prin lipsa de entuziasm cu care a reacționat la sublima demonstrație de la începutul acestui an din Piața Victoriei). În primăvara aceasta din florile socului am făcut o socată minunată. O sticlă o păstrez la frigider ca să o beau cu Marian Munteanu.
Am și un sequoia („sequoiadendron giganteum”) primit în dar de la ION DONOIU, celebrul arheolog și numismat, care l-a inițiat în numismatică pe Nichita Stănescu. Ion Donoiu a venit și l-a plantat cu mâna lui, însoțit de patruzeci de elevi din Ploiești, care au recitat din Nichita Stănescu (a contat faptul că am scris cândva o carte despre Nichita Stănescu, pentru care am primit și titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Ploiești”). Arborele, conifer cu ace delicate și mătăsoase, trăiește 2.000−3.000 de ani, atingând o înălțime maximă de 150 de metri și o circumferință de până la 32 de metri!
În cireșul cu cireșe albe din extremitatea grădinii s-a urcat, sprinten, ROBERT TURCESCU, ca să culeagă fructe pentru toți musafirii.
În cireșul cu cireșe roșii de alături s-a urcat, și mai sprinten, GRIGORE CARTIANU. Amândoi au atras atenția doamnelor și domnișoarelor prezente în grădină, care au uitat de mine. Uriașa salcie plângătoare (s-a prăbușit, din nefericire, din cauza unei vijelii, dar acum văd că renaște) mi-a fost adusă drept cadou într-o... poșetă (avea pe atunci mărimea unei mlădițe!) de MARIA MARIAN, scriitoare și proprietara Editurii Universal Dalsi. Când salcia a ajuns mai mare decât casa, Maria Marian mă amenința că, dacă o supăr, își ia salcia înapoi. Sub această salcie, fermecătoarea actriță DANIELA NANE a recitat (nu pentru mine, dar mie îmi plăcea să cred că pentru mine) superba poezie „Floare albastră” a lui Eminescu. Am ascultat-o toți cu respirația tăiată (chiar și greierii au tăcut). Mă opresc aici. Aș mai avea nevoie de multe pagini de ziar ca să povestesc amintirile tuturor pomilor din grădina mea. Ceea ce nu cred că l-ar încânta pe Dan Andronic...
Recomandările noastre
