Era una dintre zilele de la sfârşitul lui august când vara se retrage brusc, lăsând loc toamnei, iar temperatura scade cu 10-15 grade.

După ce s-a făcut întuneric adânc, furtuna aceea seacă s-a potolit. Apoi, cu câteva minute înainte de miezul nopţii, pe când citeam întins în pat, a început să se clatine blocul. Mi se părea cu neputinţă să se işte un asemenea cutremur la numai nouă ani după cel din 1977.

Odată zguduiturile încetate – căzuse tencuiala de deasupra uşii –, m-am îmbrăcat şi am coborât în strada care se umpluse de oameni, unii în pijamale, halate, încălţaţi cu papuci…

Gorbaciov și Steaua

Cu patru luni înainte, tot la miezul nopţii, trăisem un alt moment greu de uitat. Era pe vremea când Mihail Gorbaciov, venit la putere cu un an în urmă, înfăptuise o serie de reforme în Uniunea Sovietică, iar sindicatul liber Solidaritatea îşi impunea voinţa în Polonia; numai în România nu se întâmpla nimic…

Pe acest fundal, în liniştea unei nopţi din aprilie 1986, am auzit zgomote, glasuri, strigăte care se apropiau. Cu un surâs de satisfacţie de genul „a început şi la noi”, m-am dat jos din pat şi am ieşit în balconul unei încăperi dinspre bulevard a apartamentului.

Mai mult în lumina lunii, efect al economiei de electricitate, am zărit câteva sute de oameni apropiindu-se, unii cu steaguri în mâini, însă din strigătele lor reieşea că echipa Steaua câştigase o cupă importantă, iar microbiştii pe care îi crezusem insurgenţi se duceau s-o întâmpine la aeroport…

Întors în pat, mi-am amintit că, în timpul unei vizite făcute la Cluj în 1961, Gheorghiu-Dej s-a îngălbenit la faţă văzând câteva zeci de inşi agitând nişte pancarte. „Ce vor oamenii ăia?”, a întrebat după ce a cerut să fie oprită maşina deschisă în care se găsea.

Îl voiau înapoi la Ştiinţa Cluj pe fotbalistul Octavian Popescu, transferat la o echipă din Bucureşti.