De 1 Iunie, lasa-te in voia copilului din tine si intra in jocul nostru. Aminteste-ti de anii copilariei si spune-ne si noua cum a fost.

Daca timpul dedicat activitatilor care iti fac placere a devenit din ce in ce mai scurt, daca oamenii dragi iti simt lipsa din ce in ce mai mult, opreste-te azi, vineri, 1 iunie 2007, era vitezei si a consumerismului, si aminteste-ti de un timp magic: al copilariei.

Nu conteaza cat timp a trecut de cand ai pierdut paradisul, incearca sa te intorci cu gandul la acea perioada si sa retraiesti senzatiile. Mai ales bucuria! Si impartaseste-o cu noi.

Si, nu uita, daca ai copii, sa te bucuri azi alaturi de ei pentru mai mult timp.

Scurt istoric al lui 1 iunie

Ziua de 1 Iunie se sarbatoreste din anul 1925, an in care s-a tinut la Geneva Conferinta mondiala pentru protejarea si bunastarea copiilor. La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generala a Natiunilor Unite adopta Conventia privind Drepturile Copilului.

In Polonia, Cehia si Romania, Ziua Copilului este sarbatorita pe 1 iunie, in India se sarbatoreste pe 14 Noiembrie, iar in Japonia si Coreea de Sud, pe 5 Mai. O situatie bizara se intalneste in Germania, unde data de 1 iunie este valabila doar in jumatatea de Est, deoarece in Vest ziua este serbata pe 20 septembrie. UNICEF serbeaza Ziua Copilului pe data de 20 noiembrie.

Testimonialele editorilor

Tot invocandu-l pe 1 iunie, am reusit sa smulgem amintiri, zambete si imagini de arhiva colegilor nostri de redactie, precum si colegilor ziaristi de la saptamanalul economic Capital. In continuare, va prezentam “poznele” lor, in ordinea alfabetica a autorilor.

Clarice Dinu, Reporter Politic EVZ …aduceam in casa toti puii de pisica sau caine pe care ii gaseam in jurul blocului…

Florian Bichir, Editor EVZ de duminica Am avut norocul de a avea un unchi preot sau popa cum se spune la tara. Asa ca mi-am petrecut copilaria si vacantele departe de asfalt, in comune care mai de care mai frumoase: Maraloiu (Braila), Movila Banului (Buzau), Valea Caprei (Buzau). Dumnezeu sa-l odihneasca pe unchi-miu, dar tare era bine sa fii nepot de popa. Puteam face orice: pescuiam fara sa ne pese de paznic, furam cirese. La orice boacane strigam cat ma tinea gura: sunt nepotul popii si scapam nebatut sau tras de urechi. Mai greu era la spovedit, pentru ca daca afla ce prostii am facut ne mai altoia. La Maraloiu, cand aveam vreo patru ani cum m-am trezit am fugit cu var-miu in Altar unde am intrat prin spate. Cand ne-a vazut in pijamale ne-a luat la goana. Dar cea mai tare a fost cand ne-am apucat sa tragem clopotul, iar din necunostinta il trageam ca la mort, de-am speriat tot satul. Multimea s-a strans in curtea bisericii, asa ca de frica a trebuit sa stam pana noaptea ascunsi in hambar.

Grigore Cartianu, Redactor-sef adjunct EVZ Pe la 10-15 ani, prindeam peste cu mana, scufundandu-ma pe sub radacinile copacilor. Odata, din scorburile subacvatice, in loc de peste, am scos un sarpe. M-a frapat gatul lui nefiresc de gros. I-am facut un „masaj” energic pana cand a scos, pe gura, o ditamai broasca. Era inca vie, nu apucase s-o digere! Dar si broasca avea o surpriza: inainte de a fi mancata de sarpe, tocmai inghitise un peste. I l-am scos pe gat, l-am dus acasa si... l-am facut cadou pisicii.

Iulian Bortos, Redactor-sef CapitalAm facut multe trasnai cand eram copil asa ca imi este destul de greu sa le ierarhizez si sa stabilesc cu precizie varsta pe care o aveam in momentul comiterii lor. Cred, totusi, ca aveam vreo sase ani cand m-am catarat intr-un copac din care nu m-am mai putut da jos dacat dupa ce tatal meu, alertat de ceilalti copii, a venit sa ma salveze cu cea mai mare scara disponibila la acel moment prin vecini (reusisem sa urc dupa ce batusem cuie mari in trunchiul copacului, pentru a ma folosi de ele ca de niste trepte, dar la coborare m-a parasit tot curajul); putin mai tarziu m-am incapatanat, in mijlocul iernii, sa patinez pe gheata unui rau din apropierea casei mele, desi am fost avertizat ca s-ar putea sa fie prea subtire...Si asa a fost; copii m-au dus acasa inghetat bocna si am zacut la pat vreo doua saptamani, dar dupa ce m-am vindecat am revenit la locul faptei pentru a-mi face damblaua...din fericire, de data asta, n-am mai facut scufundari. Dar poate cea mai mare boacana a fost cand, impreuna cu verisorul meu, am ingropat in nisip, pana la gat, toate ratele, gainile, chiar si catelul bunicii...Si le-am uitat acolo pana seara tarziu, cand au inceput sa cotcodaceasca, macaie, respectiv urle de foame...:) Ce-am mai incasat-o......

Mihaela Calinoiu, Editor Ghid TV EVZ„Este foarte greu sa nominalizezi un singur moment de zbucium copilaresc. Dar as putea sa fac un top al activitatilor din acea perioada. Preocuparea numarul 1 era sa o impiedic pe sora mea mai mica sa manance de pe jos. Imediat dupa aceasta, bataia cu caise, fructe pe care refuzam cu incapatanare sa le mananc. Element specific: bataia avea loc invariabil de la geamul din bucatarie, iar bietele caise sfarseau strivite de pervazele vecinilor. Deh, aveau si ei copii...  Restul timpului se scurgea rapid, intre aventura sosirii acasa de la scoala si flirtul cu pustiul care isi manifesta simpatia aruncandu-mi ghiozdanul in balti.

Oana Osman, Redactor-sef adjunct Capital„Razbunare la cinci ani pentru una din spaimele copilariei - ciupitul de obraji si pupaturile interminabile ale rudelor venite in vizita. Mi-am frecat cu ardei iute obrajii, fruntea, nasul, locurile pe care stiam ca se vor napusti buzele entuziaste ale matusilor. Cu fata rosie de usturime si lacrimi in ochi, am intins obrajii, pentru prima data fara proteste, musafirilor incantati de rapiditatea cu care creste odorul si de primirea ospitaliera. A mers.”

Petrisor Obae, editor media EVZ Pe la patru ani, in studioul lui Ciurescu de pe 13 Septembrie, cu un clop in cap, faceam poza de fata. Peste 26 de ani, ma casatoream cu o maramuresanca get-beget. De la acel moment si pana la implinirea "profetiei" imi aduc aminte de multe. Franturi din copilaria ceausista. De cum m-am ascuns in casa porumbeilor si am incurcat ouale saracelor pasari pana am adormit, de m-au cautat ai mei disperati o zi intreaga. De bicicleta cu sa lunga cumparata de tata prin clasa a treia, careia ii spargeam frecvent rulmentii de atatea borduri si pietre sarite. De Pif si de Rahan. De schimburile de timbre. De dulceata de visine cu apa pe care mi-o dadea Tanti Olimpia, vecina mea, de cate ori treceam pe la ea. De socata. De pocnitorile cu scaparici de chibrit, surub si punga. De "Dacii si romanii", "Nu te supara, frate" si "Sus, jos", jocurile de carton, cu piese de plastic. De Ciresarii, Racheta alba si Pistruiatul. De cum mergeam sambata dupa ore sa prind Gala desenului animat. De cele cinci minute de Cartea junglei pe saptamana, care lipseau daca Ceausescu avea nu stiu ce de spus. De "Arabela", "Vizitatorii" si "Ambulanta" (mai tineti minte muzica?). De magnetofonul vecinului de la care rasuna, duminica "Cine-a pus carciuma-n drum...". De duminicile in care salile de la Lira si de la cinema Drumul Sarii erau pline de un public incredibil... De "Aventurile lui Costel, povestite chiar de el", din Luminita sau Cutezatorii, nu mai tin minte exact. De bataile cu "invizoace". De carabinele din tevi de cornete si cum am cazut intr-un canal ochind un adversar de pe un bloc. Completati voi, cei din generatia fara mobil, internet, McDonald’s si MTV...

Diana Evantia Barca, editor Lifestyle EVZ

De-a latul pamantului meu cu licurici trecea, pe atunci, Canalul Dunarea-Marea Neagra. Aveam tovaras si un caine orb, de care am si uitat sa-mi mai aduc aminte, si tot el era primul care auzea povestile mele SF, care incepau undeva in Lima (pentru mine, pe vremea aceea, un simplu punct de pe harta) si sfarseau pe Marte (dupa ce-l intalnisera, undeva, la mijlocul drumului, si pe Winnetou - o concesie mica pe care, daca tot cream universul, gasisem firesc sa i-o fac unuia dintre prietenii mei de nadejde). Desenasem intr-un caiet hartile pesterilor din Ciresarii si petreceam ore bune pe malul unei balti doldora de broaste, cu convingerea ca numai eu, daca ma concentrez indeajuns, voi gasi in toate acestea sensul ascuns.

Calin Hera, editor coordonator EVZ

Am  copilarit in Hunedoara. La "patru ani si-un sfert", ne-am mutat in O.M., cartier linistit, cu multe parcuri. Eram mare deja, sora-mea implinise un an si eram foarte protector. Imi amintesc cu bucurie locurile acelea, terenul de fotbal – cu iarba!- pe care bateam mingea toata ziua, caruciorul cu inghetata "de-un leu" de la coltul strazii, ascunzatorile de la "V-ati ascunselea", jocurile cu indienii de plastic, crema de zahar ars pe care o facea mama si pasta de macese (mmmm!), ziua in care tatal meu m-a dus prima oara la schi, la Pietrele, cartile pe care le citeam cu nesat, apoi le povesteam copiilor stransi roata, pe sub tei, partidele de sah de pe bancile din parculet. Parculetul acela pe aleile caruia turnam apa iarna, sa inghete, sa facem patinoar! Acum, pe terenul de fotbal sunt doua blocuri cu patru scari fiecare si zeci de masini parcate inghesuit. Copiii mei sunt bucuresteni. (Mi-amintesc acum de verisorii mei bucuresteni care au fost foarte mirati cand i-am scos la un fotbal intre blocuri. Cum, voi calcati pe zona verde?!). Cel mai mult, copiilor mei le place cand le povestesc amintirile din copilaria mea. Cred ca pentru ei, e vorba de vremuri ciudate, fara Jetix si Cartoon Network, fara Haribo si jocuri pe calculator, dar cu multe prostioare pe care, atunci cand le povesteste, tatal lor le retraieste, e dintr-o data ca ei, un tovaras de joaca.

RAZVAN IONESCU, Redactor-sef EVZ

Oamenii m-au speriat de la inceput. N-am inteles decat foarte tarziu de ce trebuie sa comunici cu fiinte straine, cu oameni pe care tocmai ii cunosti. Clasa intai a inceput cu doua saptamani de urlete si spasme pe scarile scolii. Mama s-a dus rusinata la prima sedinta cu parintii. Cand catalogul a ajuns mijloc, unde in orice clasa din Romania exista un Ionescu, mama a simtit ca-i cade toata scoala in cap. Invatatoarea incepuse cu un oftat compatimitor: "Vai, doamna Ionescu, cred ca e bine sa faceti un consiliu de familie, probabil ca fiul dumneavoastra nu e inca pregatit sa mearga la scoala. Poate il aduceti la anul, nu are decat sase ani".

Mama a venit acasa, incercand sa nu-si traumatizeze odrasla mai mult decat o facea ostilul mediu inconjurator si pornita, totodata, sa lamureasca un mister: "Razvan, dar cum e posibil?! Tu stii sa citesti deja, ai invatat singur atatea lucruri, iar tovarasa invatatoare imi spune ca n-ai stiut sa raspunzi ce obiect e acela cand ti-a indicat caloriferul din clasa".

Raspunsul a venit de data aceasta cu maxima coerenta si cu toata fermitatea: "Cum naiba sa nu stiu ce e ala un calorifer? Dar cand tovarasa m-a pus sa ma uit la el, mi-am adus aminte brusc de caloriferul de acasa, mi s-a facut dor si mi-a venit sa plang. D-aia n-am mai putut raspunde, aveam un nod in gat".

Cititi si La ce meserii viseaza copiii

Primele iubiri din scoala infloresc si-a doua oara.