La fel era și peisajul presei din 1992. Cele trei cotidiene publicau comentarii pariziene, așternute pe pagini întregi de ziar, cearcefuri, cum le spuneam noi în argoul redacțional. Lipseau informațiile interesante cu gradul superlativ care era senzaționalul. Lipseau știrile din alte domenii decît cele ale politicii. Lipsea ziarul spion, cel care sparge seifuri, pentru a scoate la iveală informații pe care Puterea le ascunde.

Evenimentul zilei a apărut în polemică fățișă cu întreaga presă din 1992. Stupefacția altor ziariști la ivirea acestui cotidian e mărturisită de racția celor care participau la lansarea primului număr. Cînd s-a adus numărul abia ieșit din tipografie – mi s-a spus, eu nu eram present la banchet, pentru că urăsc lansările – invitații de la cele trei cotidiane au zis în cor: Slavă Domnului, ziarul o să moară după cîteva zile! (Ion Cristoiu)

– EVZ: Cum v-a venit ideea să construiți acest ziar?

– Ion Cristoiu: Inițiativa ca Trustul Expres (acționari Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, în ordinea acțiunilor deținute, eu doar pentru contribuția gazetărească) să scoată un ziar a fost a lui Mihai Cârciog, un geniu în materie de investiții în presă. Conduceam Expres Magazin, după ce plecasem de la Zig Zag Magazin, și atinsesem cu acest săptămînal, ca și cu cel anterior, peste 500.000 de exemplare: Talentul meu definitoriu e de făcător de săptămînale și nu de cotidiane. Deoarece era o afacere rentabilă, Expres Magazin adusese Trustului suficienți bani pentru a se investi într-un cotidian.

Deși înainte de 1989 lucrasem la un cotidian (Scînteia tineretului, ca redactor șef adjunct), mă temeam de conducerea unui cotidian în presa liberă. Noua ipostază presupunea o și mai mare muncă decît la săptămînal și, în plus, n-aveam experiența șefiei unui cotidian. Ca să nu mai spun că pe piață se așezaseră solid cele trei foste cotidiane ale regimului Ceaușescu, avantajate încă din 23 decembrie 1989 de sedii, tipografii, cotă de hîrtie, redactori și mai ales cititori deja împătimiți. Cum să-ți faci loc în această înghesuială cu un cotidian particular, absolut necunoscut marelui public, fără sediu, fără mobilier, fără tipografie? Era o problemă și personalul redacțional. De la cele trei cotidiane era greu să iei oameni, după ce ziariștii de acolo se pricopsiseră serios în primii doi ani postdecembriști. Mai toți ziariștii de pe piață aveau experiența săptămînalului.

Erau obișnuiți cu un ritm de lucru amabil, cu atenția acordată textului și nu informației în exclusivitate. Pînă la urmă, Mihai Cârciog m-a convins să fac un cotidian, susținînd că va fi un succes. Ideea unui cotidian în genul Evenimentului zilei a fost însă a mea. Din studiul presei românești din anii lui Carol I știam că Universul lui Luigi Cazzavillan spărsese piața, în 1884, practicînd informația neutră, dar senzațională, într-o presă eminamente partizană și teoretizantă. Pînă la apariția Universului presa noastră era alcătuită din ziare care publicau opinii politice de un partizanat ridicol, partizanat care a stîrnit din partea lui Caragiale, cel mai mare filosof român al presei, lungi șiruri de ironii geniale. La fel era și peisajul presei din 1992. Cele trei cotidiane publicau comentarii partizane, așternute pe pagini întregi de ziar, cearceafuri, cum le spuneam noi în argoul redacțional.

Lipseau informațiile interesante cu gradul superlativ care era senzaționalul. Lipseau știrile din alte domenii decît cele ale politicii. Lipsea ziaristul spion, cel care sparge seifuri, pentru a scoate la iveală informații pe care Puterea le ascunde. Evenimentul zilei a apărut în polemică fățișă cu întreaga presă din 1992. Stupefacția altor ziariști la ivirea acestui cotidian e mărturisită de reacția celor care participau la lansarea primului număr. Cînd s-a adus numărul abia ieșit din tipografie – mi s-a spus, eu nu eram prezent la banchet, pentru că urăsc lansările – invitații de la cele trei cotidiane au zis în cor: Slavă Domnului, ziarul o să moară după cîteva zile ! Ei, bine, n-a murit. Și cei care strîmbau din nas la conținutul Evenimentului zilei, pe motiv că ei lucrează în presa quality, s-au văzut constrînși să folosească și ei după succesul ziarului nostru multe dintre trucurile disprețuite de ei la început.

– Cum s-a născut numele ziarului, „Evenimentul zilei”?

-Sînt un adept al titlului unei publicații în corespondență strictă cu conținutul. Dacă publicația se numește Brînzarul e musai să se ocupe de brînză, eventual de laptele acru, în nici un caz de ciocolata belgiană. Evenimentul zilei ca titlu anunța un ziar concentrat pe eveniment, altfel spus pe un fapt ieșit din comun al unei zile și prin asta meritînd porecla de eveniment. Un eveniment putea fi o ședință a unui partid doar dacă ea se lăsa cu scandal sau o crimă ieșită din comun (crimele obișnuite nu se constituiau în Eveniment) sau un document secret publicat de noi, care dădea naștere unei anchete interne pentru a se vedea cum de a ajuns la presă.

-Când v-ați dat seama ca va fi un mare succes ?

-Cînd tirajul a ajuns la 700.000 (spun 700.000, pentru că 100.000 se trăgeau pe șest, de angajați ai Difuzării, care au ajuns astfel milionari, spre deosebire de mine, care făceam ziarul) am fost convins că e un succes. Era greu de crezut c-ar putea coborî atît de tare încît să ajungă la tirajul modest al celorlalte cotidiane. Un alt semn al succesului a fost pentru mine spaima provocată în toate instituțiile statului de ivirea unui reporter de la Evenimentul zilei.

-Care a fost cel mai greu moment pe care l-ați trăit la conducerea Evz?

-A fost o perioadă, nu un moment, perioada imediat următoare după victoria regimului Constantinescu din 1996. Alex Mihai Stoenescu scrie negru pe alb în monumentala sa lucrare România în perioada administrației Emil Constantinescu, Editura Rao, 2019, coperta de Eugen Mihăescu. Volumul unu, 450 pagini, volumul doi, 650 pagini, despre Emil Constantinescu înainte de 1996: „Dar cel mai important sprijin din presă l-a primit de la gazetarul Ion Cristoiu.”

Emil Constantinescu ajunsese la putere. Cu sau fără voia lui a început să facă greșelile criticate de Evenimentul zilei pe vremea cînd erau ale lui Ion Iliescu. Sub conducerea mea, ziarul și-a asumat rolul de critic al regimului CDR, așa cum fusese și în anii regimului FSN, timp de patru ani. Cititorii noștri erau însă proEmil Contantinescu și anti-Iliescu. Manevra mea a fost prea bruscă. Era ca și cum aș fi întors în loc într-un golf un transatlantic. Mai tîrziu, prin anii 1998, cititorii au început să fie revoltați de slăbiciunile regimului CDR. Atunci însă în ianuarie 1997, criticile mele au descumpănit.

Eram un profet care vedea peste ani. Și ca orice profet de acest gen, eram pe cale să fiu luat cu pietre. Am avut inspirația de a mă retrage în februarie 1997 de la conducerea Evenimentului. Și în timp ce ziarul s-a întors la alintarea regimului Emil Constantinescu, eu mi-am continuat cruciada împotriva Puterii CDR pe cont propriu, ca editorialist la Național, un ziar la a cărei structură am contribuit și eu cu sfaturi de profesionist.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE