Nicolae Fleva, unul dintre cei mai străluciți oameni politici ai secolului 19, ajunge ministru de Interne pe listele guvernului liberal.

Departamentul Internelor era la vremea respectivă, ca şi azi, de altfel, unul din care se puteau hrăni capitaluri de simpatie prin gesturi publice de autoritate.

Un astfel de gest îl povesteşte Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată:

„La Spineni, în judeţul Olt, cîţiva ţărani sunt bătuţi şi arestaţi abuziv de către autorităţile locale, ţăranii se adresează cu plîngere către ministrul de Interne care e popular peste tot. Fleva nu trimite, după obicei, un funcţionar ca să ancheteze, ci se duce în persoană să cerceteze la faţa locului. Dovedind vinovăţia funcţionarilor, Fleva îi pedepseşte şi îi destituie”.

Din varii motive – inclusiv conştiinţa că e vorba de un ahtiat după popularit

Operaţiunea de la Spineni confirmă suspiciunea că Nicolae Fleva îşi foloseşte postul pentru a-şi spori capitalul electoral. Devine bănuitor şi premierul D. Sturdza, încredinţat că într-un Cabinet miniştrii stau sub ascultarea Şefului şi nu sub cea a intereselor personale.

Astfel că se pune la cale o cabală menită a-l scoate pe Fleva de la Interne:

Oficiosul liberal, Voinţa naţională, angajează o campanie violentă împotriva unui ministru liberal: titularul Internelor, Nicolae Fleva.

Ostilitatea atinge nivelul de la care e pusă în discuţie chiar etnia lui Nicolae Fleva. Se petrece atunci paradoxul că un parlamentar al Opoziţiei – e drept, Titu Maiorescu – denunţă campania de insulte şi calomnii dusă de oficiosul partidului de guvernămînt împotriva unui ministru liberal. În Discursul ţinut în Parlament în 21 decembrie 1895, Titu Maiorescu spune, pornind de la cenzurarea presei de către prefectul de Tulcea:

„Sunt convins că d. ministru de Interne va avea destulă autoritate asupra acestui înalt funcţionar, mai ales în ziua în care autoritatea d-sale va fi aşa de bine stabilită, încît să o vedem trecînd şi la conducerea organului principal al partidului, Voinţa Naţională; căci trebuie să dorim ca să vedem nu numai noi în opoziţie, nu numai d-voastră din unanimitate, dar mai ales ceilalţi oameni din ţară, că încetează cît mai curînd necuviinţa ca, în mijlocul vieţei noastre parlamentare, organul oficios al unui partid să-şi bată joc în modul cel mai nedemn de ministrul de Interne al aceluiaşi partid, să intre în viaţa sa privată şi să ia în batjocură o ocupaţie foarte amabilă a d-sale ca muzica şi să meargă cu necuviinţa pînă acolo încît la vorba «cazul ciudat», termen cunoscut din «Voievodul ţiganilor», să răspundă cu vorba caşciudat, ca să aducă şi mai direct aminte de o anecdotă populară în privinţa ţiganilor.

Este nepilduit ca tocmai un organ liberal, în loc să se bucure că un om de talent, din orice origine şi din orice gintă încorporată în noi ar fi fost, a ştiut să se înalţe şi să fie conducător al partidului, să vie din contră să-i aducă aminte cu imputarea aceasta presupusa origine întrun mod aşa de trivial şi de batjocoritor. Lucrul e spre ruşinea situaţiei actuale.

Acest scandal nemaipomenit într-un guvern, din cîte s-au succedat la noi, sper că va înceta pentru onoarea vieţii noastre publice întregi.” „Acest scandal nemaipomenit într-un guvern” e însă doar începutul.

La 9 ianuarie 1896, un deputat liberal de Giurgiu – Iepurescu („de altminteri puţin serios” zice Titu Maiorescu în Istoria sa) – face o interpelare în Camera Deputaţilor despre o afacere de contrabandă „în care prestigiul ministrului de Interne este grav compromis”.

Bătălia coboară în stradă

Nicolae Fleva nu stă cu mîinile în sîn.

În ziua interpelării, tribuna publicului din Cameră geme de spectatori, iar Dealul Mitropoliei e luat cu asalt de popor, Constantin Bacalbaşa notează alte cîteva amănunte pitoreşti, semnificative însă pentru năravurile vremii:

„Ieşirea lui Fleva din guvern este acum fapt sigur. Peste noapte agenţii liberali lipise-ră pe ziduri afişe în care se spunea că a doua zi Fleva va fi izgonit din guvern. Prietenii lui Fleva ori unde vedeau un asemenea afiş îl rupeau.

Prefectul poliţiei primise din ajun ordin de la primul ministru ca să nu mai ducă raportul ministrului de Interne, ci numai lui, premierului”.

Deşi ştie că i se vrea capul, Nicolae Fleva nu demisionează. Cere să răspundă interpelării pe 13 ianuarie 1896.

În 12 ianuarie 1896, se regizează un nou moment. Premierul Dimitrie A. Sturdza e întrebat de un parlamentar liberal dacă, într-adevăr, se confirmă zvonul că Nicolae Fleva va fi scos din guvern. Premierul răspunde acuzîndu-l pe Nicolae Fleva că îşi atribuie merite exagerate în organizarea alegerilor (altfel spus, nu el le falsificase!), că umblă după partizani pentru propria grupare. Ministrul de Interne răspunde denunţînd Oculta care conduce PNL, în frunte cu Eugen Carada. La solicitarea lui Vasile Lascăr, Camera adoptă o Moţiune prin care se aprobă explicaţiile premierului.

Din punct de vedere politic, asta înseamnă retragerea sprijinului parlamentar pentru N. Fleva.

În 13 ianuarie 1896, cînd urma să răspundă interpelării, Nicolae Fleva îşi prezintă demisia de la Ministerul de Interne.

Fireşte că deputatul Iepurescu îşi retrage interpelarea, ba chiar nu se sfieşte să declare că n-a pus niciodată la îndoială onorabilitatea lui Nicolae Fleva.

Interimatul de la Interne îl ia Dimitrie Sturdza. Pe 3 februarie 1896, e numit titular Anastasie Stolojan. Din acel moment, Nicolae Fleva devine adversar de moarte al guvernului şi al Liberalilor. În campania sa, Nicolae Fleva redevine Tribunul străzii. Ros de ură, el se aşază în fruntea luptei pentru răsturnarea Liberalilor de la Putere. Pe 30 martie 1899, Guvernul Dimitrie A. Sturdza cade sub loviturile unor scandaluri devastatoare: Al românilor din Ardeal, al debarcării lui Ghenadie Petrescu, din fruntea BOR. Vine rîndul Conservatorilor, potrivit rotativei guvernamentale, a cărei cheie se află în buzunarul lui Carol I. Murind şeful Partidului Conservator, Lascăr Catargiu, chiar cînd Regele semna demisia lui Sturdza, conducerea partidului şi, prin asta, a guvernului, e luată de Gheorghe Cantacuzino, tatăl lui Mihai, bărbatul Marucăi, amanta lui George Enescu. În Guvernul care depune jurămîntul pe 9 aprilie 1899, la Agricultură şi Domenii apare Nicolae Fleva.

Corupţie? Nu. Prostie

Ca ministru Nicolae Fleva rămîne în Istorie prin afacerea poreclită Fînul lui Fleva.

Pentru a rezolva criza furajelor, provocată în 1899 de secetă, el dispune ca statul român să cumpere de peste Carpați cantități uriașe de fîn la prețuri astronomice:

9000 de vagoane în valoare de 6 milioane de lei. Asta se întîmplă în iunie 1899.

Două luni – iulie şi august – plouă întruna. Cîmpurile se refac. E iarbă din belşug. Dar şi fîn.

Fînul cumpărat de Fleva mucegăiește prin depozite.

A fost o afacere de corupţie? Nu cred. A fost o afacere de prostie.

Se dovedeşte încă o dată că una e să dai din gură, împotriva guvernului în Opoziţie fiind şi alta e să administrezi ţara cînd ajungi la Putere.

Vorba lui Jean Lahovari: „Fleva de la guvern nu e Fleva din Opoziţie”.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)