Nimeni nu va putea înţelege exploziile de violenţă apocaliptică din veacul al XX-lea dacă nu va citi "Reflecţii asupra violenţei" de Georges Sorel, acel marxist iconoclast admirat de Mussolini, de Fanon şi de toţi revoluţionarii mistici ai extremelor politice şi ideologice. Editura Humanitas a publicat recent acest volum în colecţia "Zeitgeist", pe care o coordonez.
Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei, care a fost Georges Sorel, continuă să fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente şi heterodoxe, trebuie examinate cu grijă şi cu prudenţă, sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu, cu circumspecţia cu care te apropii de posibile otrăvuri. A denunţat ceea ce el numea iluziile progresului şi a anunţat o izbăvire apocaliptică prin repudierea compromisurilor liberale şi năruirea democraţiilor occidentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog proto-fascist a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Păcatului, a injustiţiei şi a mediocrităţii.
Într-adevăr, dintre toţi gânditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, niciunul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspântie a anarhiei cognitive – decât filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decât mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostateci ai unei paradigme evoluţioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale.
Nu mai puţin eronată este părerea lui cu privire la virtutea purificatoare, izbăvitoare, a violenţei proletare. Însă un lucru l-a intuit corect, iar intuiţia lui era ne-marxistă: puterea mitului ca discurs sau poveste a originii, mişcării, direcţiei, ca sursă a mândriei celor fără de privilegii, balsam pentru sinele umilit.
Ideile lui Georges Sorel au exercitat o influenţă majoră asupra fascistului Benito Mussolini şi leninistului Antonio Gramsci, doi revoluţionari ai acestui secol, cu convingeri radical diferite. Ambii au insistat asupra rolului crucial al mitului în politica modernă. Lenin, se ştie, şi-a bătut joc în public de ideile lui Sorel; el împărtăşea totuşi cu gânditorul francez ura faţă de valorile burgheze şi cultul violenţei. Sorel, la rândul lui, a aplaudat revoluţia bolşevică, a atacat violent încercările Occidentului de a izola Rusia Sovietică.
Isaiah Berlin a caracterizat filosofia mitului politic concepută de Sorel drept paradigma majoră pentru înţelegerea epocii noastre. În viziunea lui Sorel, miturile sunt importante datorită credibilităţii lor, capacităţii de a inspira pasiuni şi iluminări colective. Aşa a conceput Lenin partidul bolşevic ca avangardă revoluţionară, aşa a conceput Hitler "revoluţia rasială", ca respingeri ale lumii existente în numele unei promisiuni de a întemeia comunitatea perfectă şi de a aboli distanţa dintre imanenţă şi transcendenţă. Experienţele catastrofice ale veacului al XX-lea au arătat unde duc asemenea himere.
Comentariile la acest articol sunt suspendate!
Recomandările noastre
