Orașul Constantinopol a fost capturat de turci, care l-au redenumit Istanbul. Aceasta a marcat sfârșitul Imperiului Bizantin, deoarece Istanbulul a devenit capitala Imperiului Otoman.

Cum a început asediul? Sultanul Mehmed al II-lea a construit o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, ceea ce a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman. Împăratul Constantin al XI-lea Paleologul (1404-1453) a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După Marea S

De ce nu veneau ajutoarele din Europa creștină?

Occidentul era slăbit după Războiul de o sută de ani dintre Franța și Anglia, Spania era etapa Reconquistei, iar luptele interne dintre Principatele Germane ale Sfântului Imperiu Roman măcinaseră voința celor chemați în ajutor de bizantini. Deși orașele-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din Occident nu au fost suficiente ca să contrabalanseze imensa putere otomană.

Turcii și bizantinii, față-n față

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea Bizanțului avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra între 80-100.000 de oameni, inclusiv 10.000 de ieniceri, trupe de elită. Mehmed al II-lea a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci. Pentru că nu putea intra în portul Bizanțului, blocat cu un lanț uriaș, sultanul a dat ordin să fie trase pe țărm. Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici, iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu, după numai șase săptămân, dar efectul psihologic era uriaș.

Asediul Constantinopolului

Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile lui Theodosie, seria complexă de ziduri și șanțuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în lunea Paștelui, 2 aprilie 1453. Timp de mai multe săptămâni asediul nu a avut rezultatele așteptate. Turcii au atact frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. După aceea au încercat să pătrundă în oraș, săpând tunele pe sub ziduri. Majoritatea geniștilor care au lucrat la tunele erau sârbi trimiși de către Despotul Serbiei. Comandantul lor era Zaganos Pașa. Bizantinii aveau angajat un inginer pe nume Johannes Grant (de origine germană sau scoțiană), care a dat ordin să fie săpate contra-tunele, permițând astfel trupelor bizantine să intre în acestea și să ucidă geniștii otomani. Alte tunele turcești au fost inundate cu apă. În cele din urmă bizantinii au capturat și torturat un important inginer turc, care a dezvăluit locațiile tuturor tunelelor, după care acestea au fost distruse.

Semne cerești

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în urma unei eclipse, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o situație neobișnuită în acele părți în luna mai. După ce s-a ridicat ceața, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Hagia Sophia, iar lumini puteau fi văzute și de pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești (înspre vest)”. Unii clerici au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. „Focul” văzut a fost o iluzie optică datorată reflectării unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă.

Atacul decisiv

În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slabă; cruciații care au atacat cetatea în 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor. Unii istorici sugerează că poarta din acea secțiune a rămas deschisă, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur și simplu uitată, probabil datorită ruinelor căzute în urma loviturilor de tun, care au blocat sau acoperit parțial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima linie de apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi.

Creștinii sub dominația otomană

După cucerirea Constantinopolului una dintre primele inițiative ale turcilor, a fost invitația adresată grecilor de a-și alege un patriarh. Toți creștinii erau obligați să plătească anual haraciul, aceasta fiind practic singura lor obligație față de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii și nimeni nu avea dreptul să se amestece în hotărările sale. Persoanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoți, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate din bisericile din Constantinopol au fost transformate in moschei, Înalta Poartă nu se amesteca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ține sărbătorile și de a respecta cultul public erau recunoscute; căsătoriile, înmormântările și alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricție. Celebrarea Paștilor era autorizată în toate orașele și satele.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)