Ciocnirile şi mia de răniţi din Catalonia sunt doar un exemplu al efectelor politicii UE de a se transforma într-un nou Imperiu Roman.

Un editorial absolut senzaţional al lui Yohann Rimokh în Le Figaro. Probabil cea mai lucidă analiză a evenimentelor din Catalonia şi a cauzelor care le determină.

Toate drumurile duc la Comisie.

Pentru că de aici începe totul.

Că orice regiune are o identitate proprie este un lucru incontestabil.

Însă ca acest sentiment să prevaleze asupra ideii de naţiune este cu totul altceva, un lucru pe care doar Uniunea Europeană îl putea suscita, favoriza şi, în final, readuce la viaţă.

Această constatare se află dincolo de orice parti-pris ideologic (pentru sau contra independenţei Cataloniei) – şi exact acest lucru vreau să-l demonstrez aici.

Uniunea Europeană nu este nimic altceva decât o super-structură federală, o gigantică maşinările administrativă aşezată deasupra Statelor europene; simpla sa existenţă reprezintă o punere în discuţie a existenţei statelor naţionale, adică a structurilor care, din Evul Mediu încoace, au încarnat naţiunile. Statele se supune incontestabil constrângerilor europene.

Însă Uniunea Europeană nu se limitează doar la a exista, ea a primit progresiv prin tratate sau a confiscat prin jurisprudenţa judecătorilor săi numeroase competenţe statale. Capitalele există încă, dar de aici puterea se exercită tot mai rar.

Or, a slăbi puterile centrale înseamnă a întări automat puterile descentralizate şi veleităţile independentiste. Înseamnă decredibilizarea şi delegitimarea statelor centrale.

Acest lucru Uniunea Europeană a ştiut să-l facă la perfecţie: adunând într-una sau două incinte bruxelleze toate atributele esenţiale ale suveranităţilor, impunând cu orice preţ legea pieţei întregului continent, menţinând cu orice preţ frontierele deschise şi făcând astfel din capitatele europene tot atâtea feude, tot atâţia vasali supuşi comisarilor cu tolbele pline de directive.

Care este interesul sau avantajul pentru o putere descentralizată precum Catalonia să asculte şi să se supună unui stat impotent, sărac, afişând un fast fără putere, demonstraţie de forţă supusă unui proiect european care nu a fost niciodată cel al popoarelor? Interesul sau avantajul este tot mai mic de la o zi la alta.

În Franţa ca şi în Spania, în Corsica precum în Catalonia, logica inspirată de Bruxelles este aceeaşi: regionalizarea, federalizarea naţiunilor, impunerea capitalelor de a delega din ce în ce mai multe competenţe regiunilor, ceea ce preşedintele Franţei şi premierul Spaniei fac fără să clipească de ani de zile.

Şefii de guverne se execută neostenit, oprindu-se totuşi categoric chiar înaintea ultimului pas: ei refuză încă independenţa entităţilor lor.

Înţelegeţi? Ei refuză să le acorde puterea de colecta impozite: ultimul lacăt rezistă, cel al bugetelor, ultima putere regală în mâinile statelor, ultima redută a naţiunilor la capăt de drum.

A venit rândul Cataloniei. Regiunea spaniolă, deja autonomă, încearcă să se declare independentă şi să forţeze Madridul să desfacă şi ultimul lacăt, care să-i permită să colecteze impozite.

Regele Filip VI denunţă „inadmisibila neloialitate” a autorităţilor catalane, care, în loc să reprezinte coroana care le-a statuat, încearcă să pună mâna pe instituţiile spaniole cu riscul de a pune în pericol durabilitatea întregii Spanii post-franchiste.

Însă nimic nu poate schimba realitatea: el este regele unei monarhii fără putere, coroana unui stat golit de suveranitatea sa.

Este inutil să comentăm declaraţiile sau veleităţile de independenţă fără a avea în minte mai întâi care sunt rezultatele unui proces, cel al Uniunii Europene, ajuns la un asemenea punct încât le face pe toate acestea posibile. Declaraţiile de independenţă, ciocnirile şi răniţii, marşurile şi manifestaţiile şi toate celelalte nu sunt decât primele dezordini constituţionale provocate de super-structura europeană.

Ar fi greşit să credem că Uniunea Europeană este o noutate, că este inedită în istoria politică a Occidentului sau că nu are antecedente istorice.

Super-structurile funcţionează toate pe baze de ansambluri feudale pe care le captează sau le creează; ele nu trăiesc şi nu durează decât dacă puterile care le sunt inferioare sunt suficient de mici pentru a nu ridica stindardul rebeliunii.

Altfel zis, crearea unei super-structuri de natură feudală presupune în mod necesar, de facto sau de jure, dispariţia naţiunilor şi emergenţa unei feudalităţi ţinute sub jurisdicţia super-structurii.

Imperiul roman a fost un astfel de super-structură, de vreme ce avea sub jugul său numeroase popoare, cărora le impunea legea, impozitele şi satisfacerea propriilor interese.

A-l compara cu Uniunea Europeană ar putea să nu fie atât de fantezist pe cât s-ar crede la prima vedere.

Ca şi Imperiul Roman, UE a confiscat suveranităţile statelor sale.

Ca şi Imperiul Roman, UE a făcut din legea sa principala unealtă de constrângere pentru impunerea politicilor sale: nu consimţim la politicile europene, dar discutăm, parlamentăm, încercăm să amendăm textele iniţiate de Comisia Europeană şi în final le aplicăm – judecătorul veghează.

Ca şi Imperiul Roman, UE s-a dotat cu un corpus ideologic încă de la înfiinţarea sa: de altfel, tocmai aici există cea mai mare divergenţă. Într-adevăr, în timp ce Imperiul a adoptat creştinismul, Uniunea a ales liberalismul economic, globalizarea şi tripticul: abolirea frontierelor, fluiditatea identităţilor, marketizarea totală.

În timp ce Imperiul acorda legilor sale o origine divină, Uniunea respinge orice metafizică, crezând că a descoperit în comerţ, ştiinţă şi statistici o origine divină de aceeaşi natură.

Ne aflăm în epoca primelor roade ale construcţiei europene şi ceea ce se petrece acum în Spania nu este decât un exemplu. Construcţia europeană a fost creată pentru a îndepărta pericolul războaielor între naţiuni pe continent.

După o mie de răniţi, lovitura de forţă a autorităţilor catalane demonstrează că re-feudalizarea continentului nu se va face fără violenţă.

Unii au deja un nume pentru ceea ce se apropie cu paşi mari: Războiul Civil.