Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Zborul 571 și supraviețuirea din Anzi. La data de 12 octombrie 1972, pe aeroportul din Montevideo domnea o atmosferă de efervescență. O aeronavă de tip Fairchild FH-227D, aparținând Forțelor Aeriene Uruguayene, fusese închiriată special pentru a transporta echipa de rugby Old Christians Club la Santiago de Chile, unde tinerii sportivi urmau să dispute un meci amical.
Ce s-a întâmplat cu Zborul 571
Alături de membrii echipei, în avion se aflau o serie de prieteni, rude și susținători ai clubului, totalizând patruzeci și cinci de suflete la bord, incluzând echipajul de zbor. Din cauza condițiilor meteorologice deosebit de aspre din Munții Anzi, planul inițial a fost dat peste cap, forțând aparatul să aterizeze la Mendoza, în Argentina, pentru a aștepta o ameliorare a vremii.
A doua zi, la 13 octombrie, aeronava a părăsit pista din Mendoza, reluându-și drumul prin trecătoarea Planchón. Ruta aleasă era una ocolitoare, impusă de limitele tehnice ale aparatului de zbor: un Fairchild nu dispunea de puterea necesară pentru a zbura direct la altitudini mari peste cele mai înalte vârfuri ale Anzilor.
Planul de zbor prevedea traversarea spre sud, virajul spre vest prin dreptul localității chiliene Curicó și, ulterior, îndreptarea spre nord pentru aterizarea pe aeroportul din Santiago. Doar că, prins în capcana unor curenți descendenți violenți și a plafonului de nori deasă care acoperea crestele, echipajul avea să execute această manevră pe baza unui calcul greșit al timpului, declanșând fără să știe tragedia.
Eroarea de navigație și impactul la 4.200 de metri
Vântul puternic din față și turbulențele violente întâlnite în plină traversare au încetinit drastic viteza reală a aparatului față de sol. Neștiind însă că sunt întorși din drum de curenți și că avansează mult mai lent decât arătau calculele de pe hartă, copilotul a transmis la ora 15:21 un mesaj radio fatal către turnul de control din Santiago, anunțând că a depășit localitatea Curicó și că începe manevra de coborâre. În realitate, aeronavă se afla încă pe teritoriul argentinian, la zeci de kilometri est de punctele de reper, direct în inima masivului muntos.
Învăluit în norii denși și coborând prematur, Fairchild a căzut pradă unor curenți descendenți brutali. Când s-a deschis breșa în plafonul de ceață, pământul era deja la câțiva metri. În fracțiunile de secundă rămase, pilotul a împins motoarele la putere maximă pentru o redresare disperată, însă partea inferioară a fuselajului a izbit violent o creastă ascuțită la o altitudine de peste 4.200 de metri.
Impactul a fost devastator. Aripa dreaptă a fost smulsă pe loc, secționând coada aparatului și aruncând în gol cinci pasageri și membri ai echipajului. O clipă mai târziu, aripa stângă s-a lovit de o altă proeminență de stâncă, lăsând restul fuzelajului fără nicio sustenabilitate aerodinamică. Transformată într-o masă metalică inertă, secțiunea centrală și anterioară s-a prăbușit pe un câmp imens de zăpadă și a început o alunecare vertiginoasă de peste șapte sute de metri pe o pantă extrem de abruptă.
Prăbușirea în Valea Lacrimilor și primele victime
Oprirea a fost violentă. Botul aparatului s-a înfipt adiacent într-un troian masiv de la 3.570 de metri altitudine, în depresiunea izolată din Anzii Argentinieni cunoscută drept Valea Lacrimilor. Din cauza inerției brutale, rândurile de scaune din cabină s-au desprins de șine și s-au stivuit unele într-altele spre partea din față, strivind mai mulți pasageri printre resturile metalice deformate.
În momentul impactului și al alunecării, doisprezece oameni și-au pierdut viața. În prima noapte petrecută la mare altitudine, în condiții de izolare severă și la temperaturi care au coborât sub -30 de grade Celsius, cinci persoane au decedat din cauza hemoragiilor interne, a leziunilor craniene și a hipotermiei grave. Dintre cele patruzeci și cinci de suflete aflate la bord la decolare, doar douăzeci și opt au supraviețuit primelor douăzeci și patru de ore de la prăbușire.
Adăpostul din epavă și suspendarea căutărilor
Supraviețuitorii s-au organizat rapid în interiorul carcasei avariate a fuzelajului, care rămăsese singurul element capabil să ofere o formă de adăpost împotriva vântului tăios. Deschiderea masivă din spatele fuzelajului a fost blocată provizoriu prin suprapunerea bagajelor, a scaunelor smulse și a resturilor de placaj. Totodată, din foile metalice ale scaunelor au fost improvizate tăvi pentru captarea razelor soarelui, menite să topească zăpada și să asigure necesarul minim de apă potabilă.
Între timp, autoritățile din Chile, Argentina și Uruguay declanșaseră operațiuni ample de căutare și salvare imediat după întreruperea legăturilor radio. Căutările s-au dovedit însă extrem de dificile: caroseria albă a avionului se confunda perfect cu imensitatea ghețarului, fiind imposibil de reperat din aer. În a zecea zi de la accident, în timp ce ascultau un mic aparat de radio portabil, supraviețuitorii au auzit buletinul de știri care anunța că autoritățile au decis suspendarea oficială a căutărilor, considerând că șansele de a găsi supraviețuitori în acea regiune erau inexistente.
Zborul 571. Pactul de solidaritate
Situația resurselor alimentare a devenit critică după primele două săptămâni. Stocurile reduse găsite în cala de bagaje s-au epuizat rapid. În acel mediu alpin complet izolat, lipsit de orice resursă naturală sau sursă de hrană, supraviețuitorii au fost puși în fața unei alegeri drastice: consumul trupurilor celor decedați, conservate de mediul înghețat, ca unică sursă de hrană pentru prevenirea morții prin înfometare.
Măsura a fost pusă în aplicare sub supravegherea studenților la medicină din grup, care au preluat sarcina dificilă de a pregăti bucățile de carne depozitate în afara fuzelajului. Hotărârea a fost asumată colectiv, printr-un pact de solidaritate: fiecare membru a fost de acord ca, în cazul propriului deces, trupul său să rămână la dispoziția celorlalți pentru a le salva viața.
La 29 octombrie 1972, o avalanșă masivă s-a prăbușit de pe versant peste epava aeronavei, umplând interiorul fuzelajului cu un strat gros de zăpadă compactă. Opt persoane au murit sufocate în primele minute, printre care se număra și ultimul membru al echipajului de zbor.
Supraviețuitorii au rămas blocați în spațiul strâmt sub zăpadă timp de trei zile, până când au reușit să sape un tunel de ieșire prin geamurile cabinei de pilotaj.
Marșul spre vest: Expediția de salvare
În cursul lunii noiembrie au mai survenit decese cauzate de infecțiile provocate de rănile netratate și de starea avansată de denutriție. Până la începutul lunii decembrie, numărul celor rămași în viață pe ghețar scăzuse la șaisprezece persoane. Odată cu creșterea temperaturilor la începutul verii australe, s-a decis organizarea unei expediții terestre.
Nando Parrado și Roberto Canessa au fost desemnați să parcurgă masivul muntos spre vest, în direcția în care presupuneau că se află văile populate din Chile. Aceștia au primit un echipament improvizat, incluzând un sac de dormit confecționat din izolația termică a aeronavei și o rezervă de hrană calculată pentru zece zile.
La 12 decembrie 1972, cei doi au început marșul spre creste. După trei zile de urcare epuizantă, au ajuns la o trecătoare situată la o altitudine de peste 4.600 de metri. Deși estimările inițiale indicau că teritoriul chilian se afla imediat după prima creastă, inspecția vizuală din vârf le-a dezvăluit un alt lanț nesfârșit de munți acoperiți de zăpadă.
Refuzând să se întoarcă la fuzelaj, Parrado și Canessa au continuat coborârea spre vest de-a lungul văii râului Azufre. După zece zile de eforturi tenace pe un teren alpin extrem, străbătând o distanță de peste 60 de kilometri, cei doi au atins limita zăpezilor și au întâlnit primele semne ale prezenței umane.
Întâlnirea de pe râul Azufre și deznodământul
La 21 decembrie 1972, ciobanul chilian Sergio Catalán i-a observat pe cei doi supraviețuitori pe malul opus al râului. Din cauza zgomotului apei, comunicarea verbală a fost imposibilă, așa că Catalán a legat o hârtie și un creion de o piatră și a aruncat-o peste râu. Mesajul scris de Nando Parrado relată originea lor, prăbușirea avionului uruguayan și prezența celorlalți patruzeci și opt supraviețuitori rămași pe ghețar.
Ciobanul a parcurs călare distanța până la cel mai apropiat avanpost al Jandarmeriei chiliene din Puente Negro pentru a alerta autoritățile. La 22 și 23 decembrie 1972, elicopterele Forțelor Aeriene Chiliene au efectuat misiunile de evacuare pe ghețar, salvându-i pe ultimii rămași în viață după 72 de zile de izolare.
Dintr-un total de 45 de persoane îmbarcate la Montevideo, au supraviețuit exact 16. Rămășițele celor decedați au fost îngropate de autorități într-un mormânt comun, sub o cruce simplă din piatră ridicată la mică distanță de epavă, pe ghețarul care astăzi poartă numele de Valea Lacrimilor.
Recomandările noastre
