Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre magnaţii stalinismului naţional, un ideolog marxist-leninist convins că socialismul de tip leninist este superior societăţii democratic-capitaliste pe care a detestat-o până în ultima clipă.

Asemeni altori demnitari comunişti, gen Dumitru Popescu, Ştefan Andrei, Ion Stănescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patimă în favoarea regimului pe care l-a servit cu devotament nemărginit. Un regim pe care Preşedintele Traian Băsescu l-a definit, în istoricul discurs din 18 decembrie 2006 devenit act oficial al statului român, drept ilegitim şi criminal.  

Născut într-o familie cu înclinaţii socialiste, Mizil a intrat de tânăr în PCR unde a făcut carieră în aparatul propagandistic. A lucrat în cadrul secţiilor îndrumate de satrapul ideologic Leonte Răutu (a se vedea volumul despre acesta, „Perfectul actobat” de subsemnatul şi de Cristian Vasile, apărut recent la editura Humanitas).

Mizil a ajuns rapid pro-rector, apoi rector al şcolii de partid „Ştefan Gheorghiu”, poziţie în care a colaborat cu alţi corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o broşură în ajutorul celor care erau constrĂnşi să studieze producţiile teoretice ale „părintelui popoarelor”. A fost împreună cu Chişinevschi, Răutu, Ofelia Manole, Pavel Ţugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar câteva nume proeminente din aşa-zisul front ideologic) un propagator necondiţionat al minciunilor oficiale. A condus nenumărate prelucrări în anii 50, a jucat un rol-cheie în vânătorile de vrăjitoare din perioadă 1958-1960. 

Ca şef al secţiei de propagandă a CC al PMR a fost unul dintre artizanii cultului lui Gheorghiu-Dej. În perioadă 1963-64, a participat la redactarea materialelor care au dus la Declaraţia din aprilie 1964, considerată de istoriografia naţional-stalinistă drept un fel de act constitutiv al unei noi Românii, emancipată de tutela imperialistă a Kremlinului. În fapt, era vorba de tentativa unui grup neo-stalinist, ostil reformelor interne, de a se sustrage controlului Moscovei. Nici Dej, nici Ceauşescu nu aveau intenţia de a renunţa în vreun fel la monopolul absolut al puterii.

Imediat după moartea lui Dej, în martie 1965, Mizil devenea secretar al CC însărcinat cu ideologia şi cu problemele mişcării comuniste. La Congresul al IX-lea (iulie 1965) era ales membru al Comitetului Executiv şi, puţin mai tîrziu, devenea membru al Prezidiului Permanent, instanţă supremă a aparatului comunist. A fost unul dintre membrii cei mai influenţi a cea ce am numit în cartea mea „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005) grupul aparatului de partid, deci echipa pe care s-a bizuit Ceauşescu în acapararea totală a puterii şi impunerea propriei viziuni naţional-staliniste despre economie, politică, cultură şi sănătate.  O viziune fals-liberalizantă, în fapt un efort de a construi mitul unităţii „indestructibile” dintre partid, naţiune şi conducător.

Ca parte a jocului rotaţiei cadrelor (o tactică favorită a cuplului Ceauşescu), Mizil a fost mutat din aparatul de partid în cel guvernamental unde a fost pe rĂnd ministru al învăţământului, al finanţelor şi, în cele din urmă, preşedintele Centrocoop. A rămas pînă în ultima oră a dictaturii totalitare membru al CEPEX. 

Deşi menţinut de amicul său Ion Iliescu în noua conducere a ţării după prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989, presiunile societăţii civile au dus la eliminarea sa şi apoi arestarea şi judecarea ca membru al lotului CEPEX. A publicat câteva cărţi de amintiri despre presupusa sa luptă împotriva „cominternismului”, încercând să demonstreze teza independenţei politicii externe româneşti în perioda Ceauşescu.

Nu neg că au existat momente de afirmare a autonomiei PCR, dar acestea nu s-au tradus niciodată în înmuierea opresiunii interne. Ba chiar dimpotrivă, dacă ne gĂndim la represiunile împotriva greviştilor din Valea Jiului şi ale membrilor Mişcării Goma (1977). Ca membru plin al CEPEX, Mizil a aprobat toate măsurile punitive propuse de Ceauşescu, inclusiv cele împotriva revoltaţilor anticomunişti de la Braşov şi utilizarea forţei împotriva revoluţionarilor în decembrie 1989.  

Relaţiile dintre Mizil şi Ceauşescu a fost marcate de un episod tragic legat de intervenţia Elenei Ceauşescu în relaţia dintre Nicu (fiul cel mic al cuplului prezidenţial) şi Donca Mizil, fiica lui Paul şi Lidia Niculescu-Mizil (sora lui Serghei, deci mătuşa Oanei). S-a ajuns la obligarea Doncăi să suporte o întrerupere de sarcină într-o lună avansată. Nu ştiu ca Mizil să fi discutat vreodată ruptura impusă de familia Ceauşescu între Nicu şi Donca. Loialitatea sa faţă de partid întrecea considerentele de ordin personal.

În ultimii ani ai vieţii, Mizil s-a consacrat rescrierii istoriei în sensul susţinut de diverşii nostalgici  ai ceauşismului: Vadim Tudor, Păunescu, Cristoiu. A atacat cu furie Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale, iar despre mine nu a avut decât cuvinte insultătoare.  M-a acuzat că sunt un fel de „trădător”, că urmărim (membrii Comisiei) vendete politice. Lucruri similare le-a proferat şi Ion Iliescu probĂnd că, dincolo de sinuozitatile unor biografii mereu retuşate, cei doi foşti ideologi ai PCR au rămas ostaticii formei mentale bolşevice.