Vladimir Tismaneanu: "Tema seductiei exercitate de mitul marxist asupra intelectualilor ramane extrem de actuala".

Chiar daca religia seculara comunista a capotat, mai ales odata cu naruirea blocului sovietic, atractia radicalismului milenarist nu a disparut.

Voi reveni la acest subiect cand voi scrie despre recent disparutul istoric Norman Cohn, unul dintre cei mai respectati cercetatori ai doctrinelor chiliastice in diversele lor ipostaze. Amintesc aici si cartea lui Raymond Aron, „Opiul intelectualilor”, recent publicata in traducere romaneasca la Editura Curtea Veche, in colectia „Constelatii”.

In prelegerea tinuta la Scoala de Vara de la Sighet, editia 2007, publicata in revista „22”, din 7-13 august, Andrei Plesu ofera o patrunzatoare incursiune in acea matrice de iluzii si asteptari care explica persistenta crezului salvationist de provenienta marxista. Este bizar sa constatam ca se incearca exonerarea nucleului originar al doctrinei marxiste prin artificiala separare a teoriei de ceea ce s-a probat a fi o practica dezastruoasa.

Se invoca din nou „racilele” capitalismului, consumerismul si alienarea, pentru a se justifica un profetism in care scientismul ostentativ s-a combinat cu un romantism politic iresponsabil. Revolutia totala anuntata de Marx era, de fapt, un clocotitor scenariu apocaliptic inradacinat in resentiment care nu avea cum sa zamisleasca o lume a libertatii. Cultul violentei si dispretul pentru intregi categorii umane fac parte din insasi esenta viziunii marxiste.

Din pacate, multi dintre admiratorii de ultima ora ai lui Marx au citit prea putina marxologie si par sa nu stie ca printre criticii „materialismului istoric” au fost ganditori si militanti ai stangii anti-autoritare de la Proudhon si Lassalle la Korsch si Castoriadis. A celebra marxismul ignorand practicile barbare ale comunismului mi se pare o proba de alarmanta cecitate etica.

Nu se pune nicicum problema unei culpabilizari a stangii in genere. Vorbim aici despre stanga totalitara, inrudita, prin afinitati vizibile si invizibile, cu dreapta fascista, si ea totalitara. Admiratorii unui „inocent” comunism arhetipal ar avea de castigat din lectura unor carti de Robert Conquest ori Richard Pipes.

In prelegerea sa, exemplara prin rafinament conceptual, melancolica ironie si solida coerenta a argumentatiei, dl Plesu isi pune pe buna dreptate o serie de intrebari legate de obstinatia unor oameni altminteri inteligenti de a acorda suspecte alibiuri unui determinism monist care a fost suportul experimentelor dictatoriale de tip leninist: „Mi-am repus aceasta intrebare in ultimele luni, cand am constatat ca exista si in Romania o generatie, printre ai carei reprezentanti se gasesc simpatizanti ai marxismului, ba chiar ai comunismului. Cum se explica faptul ca, la numai 17 ani dupa caderea regimului comunist, el recupereaza ceva din seductia originara? Comunismul nu pare sa fie compromis. Sunt foarte putini oameni dispusi sa spuna cu voce tare: „Am fost nazist in tinerete”.

Dar oameni care sa spuna: „Am fost comunist in tinerete, stiu ca s-au facut greseli, dar ideea ramane inca una foarte atragatoare” exista. Parte din problema provine, cred eu, din dificultatea de a admite ca un proiect ce se pretindea expresia „umanismului absolut” (Gramsci) a devenit o legitimare a universului concentrationar in versiunea sa leninist-stalinista. La care se adauga pariurile existentiale ale diversilor militanti, identificarile emotionale cu sistemul comunist, nedorinta (ori neputinta) de a admite ca sustinerea comunismului a insemnat o forma de capitulare in fata Raului radical.

Andrei Plesu are dreptate, asemenea oameni nu pot recunoaste ca au gresit, ca si-au jucat viata pe un miraj, ca de pe urma comunismului, ca si de pe urma fascismului, nu ramane decat amintirea unei enorme, morbide, maniacale ambitii de a „curata” umanitatea de toti presupusii dusmani.  Comunismul ca sistem s-a bazat pe aparatul birocratic, iar acesta a fost format din militantii devotati unui corp de dogme si unei camarile mafiote in frunte cu secretarul general. Cu cuvintele lui Andrei Plesu: „Activistul e, prin definitie, cineva care n-are timp sa gandeasca, care e activ pana la insomnie”. Aparatcikul este „Omul Nou” in statu nascendi.

Care este responsabilitatea ideologiei, deci a marxismului (oricat de vulgarizat)? A compara marxismul cu crestinismul inseamna sa ignori ca, in cazul „socialismului stiintific”, este vorba de o promisiune de a instaura societatea perfecta, aici si acum, cu orice pret si cu orice metode.

Mitul marxist este, de fapt, o vindicativa teologie seculara in care aparatul (substituit proletariatului) joaca rolul de „mantuitor”. Dictatura cadrelor este „paradisul” leninist. Avem de-a face cu un mesianism bazat pe o fictiune sociologica, pe impostura etica si pe o imposibilitate antropologica. Aceste date cruciale le-au inteles cei care, de la Souvarine si Istrati la Koestler, Milosz, Orwell si Kolakowski, au avut curajul rupturii cu vraja narcotizanta a utopiei marxiste.