La 8 ani, un şoc emoţional a lăsat-o fără auz. Acum, a terminat o facultate, are slujbă şi prieten. E fericită. Atâta doar că nu mai poate să cânte.

N-a cântat decât o vară, în urmă cu 15 ani. Terminase clasa a II-a şi, pe scena amenajată în curtea şcolii din comuna Jirlău, judeţul Brăila, a interpretat romanţa „Eu sunt Barbu lăutarul, starostele şi cobzarul...”.

Era prima din clasă şi se aştepta la premiul I. Când o învăţătoare cu inimă rea a anunţat-o că nu ia decât premiul al II-lea, în capul ei s-a făcut tăcere. De atunci, liniştea n-a mai părăsit-o. A surzit definitiv. Niciun medic n-a reuşit să afle cauzele fizice ale surdităţii ei.

Astăzi, are 23 de ani, e frumoasă ca o cadră, a terminat Geografia, are un loc de muncă, un iubit, şi mai cântă doar pentru ea: „Fată dragă nu fi tristă, fiindcă e păcat...”. Atâta doar că şlagărul Mădălinei Manole sună fals. Sunt oameni care au auzit cândva şi, din diverse motive, şi-au pierdut simţul auzului. Mai păstrează, însă, amintirea sunetelor.

Supărarea a surzit-o definitiv

„Am avut un şoc de supărrrarrre. Sunt o perrrsoană sensibilă”, graseiază fermecător, cu un accent nazal, de chinezoaică, Iuliana Buşă. „Când auzeam, aveam altă voce…”, roşeşte fata.

Rosteşte cuvintele încet, de frică să nu vorbească prea tare: „Învăţătoarea avea probleme psihice. Ne punea să învăţăm pe de rost şi, dacă nu ştiam, ne dădea cu capul de tablă. Ne nedreptăţea şi la note, povesteşte corect gramatical Iuliana: „La serbarea de la sfârşitul clasei a II-a am cântat. Aveam voce, imitam artişti. Doream să fiu cântăreaţă. Mă aşteptam la premiul I. M-a strigat la premiul II. M-am supărat, dar n-am plâns deloc”.

Iuliana a ţinut durerea în ea. Şi-a dat seama abia acasă: „Mama mătura curtea şi mi-a spus să-i dau făraşul. Eu povesteam întruna de supărarea mea şi nu eram atentă. Într-un final am simţit mâna mamei pe umăr. Mă zgâlţâia! M-am uitat la ea. Vorbea cu mine şi nu-i auzeam vocea. Parcă din acel moment am început să citesc pe buze”.

“Săreau acele de pe mine!”

Copila a fost plimbată de la un spital la altul. Au văzut-o doctori peste doctori. „Nu ştiau ce să-mi facă. Mi-au făcut tomografie şi a ieşit normală. Apoi am făcut-o de patru ori. Li se părea imposibil aşa ceva. La urmă i-au zis mamei că puteam să paralizez sau chiar să mor. Cel mai uşor a fost să surzesc. Ultimul diagnostic a fost «surzitate bilaterală profundă»”, istoriseşte Iuliana Buşă.

Au încercat şi cu acupunctură, dar nu s-a rezolvat nici aşa: „Săreau acele de pe mine. Corpul meu nu mai accepta nimic”.

Concerte surde

„Mi-e dor de muzică. La început, când vedeam o frunză căzând, îmi aduceam aminte foşnetul ei. Mă păcăleam că aud din nou... Aşa ţin minte sunetele”. Îi plăcea cum cântă Mădălina Manole: „Luam un ciocan şi mă urcam pe o grămadă de paie, la tataie, şi cântam la el. Aveam nevoie de microfon şi de scenă! Am cântat aşa şi înainte, şi după...”.

Îi plăcea şi Gabriel Cotabiţă, dar nu mai ştie ce melodii cânta şi Mihai Constantinescu: „Era un cântec cu un câine vagabond!”.

Acum, ceasul deşteptător e pentru ea un obiect inutil. Ca să se trezească dimineaţa doarme cu telefonul, pus pe vibraţii, sub pernă.

“La Capacitate m-au pus să cânt”

Abia au primit-o înapoi. „Directoarea i-a zis mamei că nu vrea handicapaţi în şcoală. Ca să n-o dea afară pe învăţătoare, m-au înscris din nou. Mi-au dat şi premiul I, cu coroniţă, sperând c-o să aud iar. Nu puteam să mă înţeleg cu copiii. Îmi furau mâncarea şi temele, mă strigau «surda » şi aruncau cu pietre după mine. Uram şcoala şi-i spuneam mamei că vreau să mor”, se întristează Iuliana.

La examenul de Capacitate a încercat să ţină pasul cu ceilalţi colegi: „Proful de muzică mi-a cerut să cânt. I-am zis că nu pot, că sunt surdă. Tot m-a pus. Am cântat «Eu sunt Barbu lăutaru’...». Ceea ce cântasem înainte să surzesc. Aşa am luat examenul...”.

Le sufla colegilor pe limba surzilor

A ales un liceu pentru cei cu deficienţe de auz - „Colegiul Colţ Alb”. „Când i-am văzut pe copii, m-am speriat. Părea că se maimuţăresc! Am învăţat alfabetul în opt ore. Semnele într-un an. Şi aici erau invidioşi că luam numai zece. Am făcut un târg: eu le fac temele şi ei mă învaţă semnele. Le suflam prin semne“, se distrează fata.

A terminat Geografia. Lucrează de doi ani la o companie de turism. Câştigă ceva mai mult decât minimumul pe economie. Bani la care se adaugă 270 de lei, indemnizaţia de handicap. Cu colegii nu prea comunică.

„Îmi place să-i văd cum râd şi aş vrea să râd şi eu, da’ nu-i prea înţeleg”, se destăinuie tânăra femeie.

Bogdan, prietenul ei, are tot 23 de ani şi aude perfect. Îi dă dreptate: „Problema ei e că nu poate participa la discuţii. Vrea să fie mai activă. E exact cum mă simt când sunt printre ai ei. Când dau din mâini şi zâmbesc. E greu pentru amândoi, dar încercăm să facem un pas! Mi-e îmi place liniştea şi ei aglomeraţia. E o fire energică, vorbeşte mult. Eu sunt mai molcom...”

DRAGOSTE SURDĂ. Bogdan şi Ionela se iubesc prin semne FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANŢU

FĂRĂ RANCHIUNĂ

A iertat-o pe învăţătoarea care a lăsat-o fără auz

Altfel, handicapul Iulianei are şi un avantaj: „Bogdan nu vorbeşte urât când ne mai certăm. Eu mai înjur câteodată, dar prin semne!”.

Acum ar vrea să fie ghid turistic pentru cei ca ea. Atâta doar că limbajul universal al surdomuţilor e puţin diferit de cel folosit în România: „Da’ nu-i nimic! Se poate folosi mai multă pantomimă!”.

Poartă un aparat auditiv care o ajută în trafic: „Aud zgomotul de fond şi claxoanele. Să nu mă calce maşinile!”.

Pe învăţătoare a iertat-o pentru ceea ce i-a făcut. Predă şi acum. A întâlnit-o pe stradă: „Am salutat-o şi nu mi-a răspuns... M-am gândit că ăla nu e om!”.

• Numărul membrilor Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) este de 31.000.

„În statisticile firmelor producătoare de aparate auditive sunt peste 350.000 de persoane cu deficienţe de auz. Pentru gradul accentuat, o persoană cu deficienţă de auz pri meşte lunar 234 de lei. Incluziunea socială şi strategia naţională pentru sprijinirea acestor persoane există numai pe hârtie. Nu exista suficienţi profesori de specialitate. Şi, nu în ultimul rând, lipsa unui jurnal de ştiri, la o oră rezonabilă, în limbaj mimico gestual”, spune Costin Tufeanu, secretarul general al ANSR.