PREMIERĂ. Lungmetrajul lui Roger Sargent despre celebra trupă britanică, „The Libertines – There Are No Innocent Bystanders” a deschis Festivalul East End (27 aprilie – 2 mai) de la Londra

În 2004, Carl Barât (voce şi chitară), Pete Doherty (voce şi chitară), John Hassall (chitară bas) şi Gary Powell (tobe) îşi puneau instrumentele în cui şi porneau în direcții diferite. Era sfârşitul trupei The Libertines, care atinsese o faimă greu de imaginat după doar două albume, fie ele şi produse de Mick Jones (The Clash). Şase ani mai târziu trupa s-a reunit pentru trei concerte, dintre care importante erau cele de la Festivalurile Reading şi Leeds.

Documentarul realizat de fotojurnalistul Roger Sargent (cunoscut drept cel mai important fotograf englez când vine vorba de muzică) urmăreşte dinamica din interiorul trupei de-a lungul celor câteva zile de repetiții care precedă concertele din 2010. Nu se limitează la asta – include interviuri cu membrii The Libertines, care permit incursiuni în trecutul trupei, dar şi montaje de fotografii mai vechi, unele realizate de Sargent însuşi, altele – instantanee pur şi simplu, însă toate stilizate în aşa fel încât muzicienii să iasă în relief.

Un alt aspect al documentarului constă în viziunea lui Barât asupra East End-ului, muzicianul organizând un tur al cartierului prin prisma „biografiei” formației.

Partizanat pe față Faptul că Sargent este extrem de apropiat de membrii trupei sare în ochi după mai puțin de un sfert de oră de documentar. Demersul lui primar este de a se concentra asupra muzicii pe care o fac cei patru şi a legăturilor dintre membrii trupei fără a ascunde disensiunile sau scandalurile pe bază de heroină cauzate de Doherty, dar minimalizându-le pe cât posibil.

Faptul că tratează cu mănuşi astfel de incidente ar afecta serios construcția dramaturgică a documentarului, dacă acesta nu ar fi venit cu un public deja format (fanii the Libertines) la pachet. Un ingredient pe care Sargent se bazează enorm este şarmul dublat de umor al lui Barât, extrem de capabil de momente Buster Keaton din punct de vedere al mimicii: nici nu clipeşte când îşi invită medicul la un concert sau când explică de ce nu-l interesează povestea cu drogurile pentru că a fost scrisă de atâtea ori şi are doar două finaluri posibile: ori devii o urmă de bărbat, ori mori într-un mod grotesc.

Acestea fiind spuse, documentarul lui Sargent deține un personaj principal şi acela nu e trupa, ci Barât, a cărui perspectivă dominantă se face simțită de trei ori mai puternic decât aceea a lui Eduardo Saverin în „Rețeaua de socializare”. Doherty e prea sentimental şi incoerent ca discurs pentru a ține pasul cu fostul coleg de trupă.

Un alt element crucial al demersului lui Sargent este divorțul muzicienilor de faimă pe care îl operează, nu fără a-l lăsa pe Barât să se plângă de cât de mult distorsionează media lucrurile. Toți cei patru nu dețin anturaje, se plimbă nestingheriți prin East End, mănâncă la fast-food, beau în pub şi nimeni nu pare să îi recunoască.

Această iluzie de pseudo-normalitate este întreruptă de genericul de final pe care apar nu doar cei patru agenți de PR ai fiecărui muzician, ci şi bodyguarzii care i-au protejat de-a lungul peregrinărilor.

Chiar şi aşa, Sargent a păstrat pour la bonne bouche concertul de la Reading, din care a reprodus pasaje consistente. Nu fără priză la public. Spectatorii de la cinematograful Troxy, unde a avut premiera „The Libertines – There Are No Innocent Bystanders, au aplaudat şi au ovaționat îndelung, apoi scaunele au fost scoase, iar publicul a trecut direct la dans, fireşte, pe muzica celor de la The Libertines, după cum anticipase directoarea artistică a festivalului, Alison Poltock.

Jucătorii-cheie ai festivalului Patru trofee se oferă în cadrul evenimentului din East End: acela pentru cel mai bun lungmetraj de debut (obținut anul trecut de „Francesca” de Bobby Păunescu), cel mai bun lungmetraj documentar, cel mai bun scurtmetraj britanic şi Premiul publicului pentru cel mai bun scurtmetraj.

Un juriu îi este alocat doar celei dintâi distincții, iar acesta este alcătuit din Adrian Utley (cunoscut în principal drept co-fondator al Portishead), actrița Monica Bîrlădeanu, regizoarea Martha Fiennes („Oneghin”, „Chromophobia”) şi Ailsa Ferrier, director executiv al departamentului achiziții al companiei britanice de distribuție Artificial Eye.

Anul acesta, există şi o secțiune românească a festivalului (organizată la iniţiativa şi în parteneriat cu ICR Londra), care vine după ce în 2010 premiul pentru debut a fost acordat filmului „Francesca”, Bobby Păunescu devenind regizor în rezidenţă în cadrul ediţiei East End din acest an.

Două dintre cele mai aşteptate filme româneşti vor avea premiera în Marea Britanie: „Periferic”, de Bogdan George Apetri, şi „Principii de viaţă”, de Constantin Popescu, iar alte două filme deja recunoscute pe plan internaţional vor fi prezentate în premieră londoneză: „Marţi, după Crăciun”, de Radu Muntean, şi „Morgen”, de Marian Crişan.

Cele patru lungmetraje vor fi însoţite de patru dintre cele mai bune scurtmetraje româneşti recente: „Colivia”, de Adrian Sitaru, „Grand Cafe”, de Bogdan Mihăilescu, „Stopover” de Ioana Uricaru, şi „Strung Love”, de Victor Dragomir. De asemenea, în cadrul secţiunii româneşti, festivalul va proiecta şi documentarul „Out of the present”, realizat în 1995 de Andrei Ujică.

Un eveniment special în cadrul festivalului îl reprezintă proiecţia în premieră britanică a filmului mut „Manasse”, regizat în 1925 de Jean Mihail, cu muzică live compusă şi interpretată de grupul britanic Minima.