O recentă ședere la Tescani îmi readuce aminte de timpurile extrem de complicate de după 1944. Pînă cînd a învins „la sate și la orașe”, presiunea noii puteri comuniste era tot mai furioasă, și tot mai mulți oameni se clătinau sub ea.

Societatea românească era pur și simplu bulversată și, cred, niciodată de atunci încoace nu a mai trecut prin așa ceva. Intrarea în post-comunism, după decembrie 1989, a fost cu mult mai lină decît intrarea în comunism, după august 1944 – spun asta, mai ales, pentru cei care nu știu multe despre anii 1944 - 1948.

Oribilul deceniu 6 al veacului trecut a fost vremea dezlănțuirii diabolice a comunismului victorios, așa cum se știe. Dar victoria comunismului s-a obținut în anii 1944 – 1948 prin asedierea violentă a tot ce era firesc și bine așezat în societatea românească. Una dintre lecțiile înfricoșătoare ale acelui moment este aceea a fragilității și reversibilității normalității. Practic, de la o zi la alta, o ordine socială ce părea a fi stabilă și intrată în ADNul poporului român a fost desființată de violența unor golani cu tancuri. Tradiția românească, așa cum era ea, cu bune și rele, a fost un nimic în calea noilor barbari dezlănțuiți. Societatea a căzut în genunchi uimitor de repede. Doar ici-colo, oameni sau mici grupuri, au încercat să reziste. Dar nici ei pentru mult timp, căci la nici 10 ani de la lovitura de stat din august 1944, aceștia fuseseră fie lichidați, fie alungați, fie îngenuncheați.

Î n acele vremuri, în toamna lui 1946, românul impecabil care a fost George Enescu a părăsit țara împreună cu soția lui, spectaculoasa Maria „Maruca” Cantacuzino Enescu. Se știe, de cînd se cunoscuseră și se îndrăgostiseră unul de altul, în 1909, cei doi, ( la început amanți, apoi, din 1937, căsătoriți ) petrecuseră timp îndelungat la conacul de la Tescani, care apaținea familiei Mariei. Aici, Enescu a lucrat mult, scriind cea mai mare parte a operei Oedipe, dar nu numai. Conacul era, deja, un spațiu cultural consacrat cînd Enescu a venit aici. Avea o bibliotecă formidabilă (cam 16.000 de volume) care începuse să fie constituită încă de la 1848 și găzduise, pentru un timp, școala satului.

Sfătuită, cel mai probabil, de avocați din țară, în 1947, Maria Cantacuzino a donat, de la Paris, conacul și 33 de ha din jurul său statului român. Donația nu urmărea să cîștige bunăvoință politică pentru ea – era clar că nu va mai reveni în țară, după cum era clară atitudinea regimului față de membrii nobilimii române -, ci urmărea să salveze locul pur și simplu. Decizia ei s-a dovedit a fi providențială. Intrat în proprietatea statului, conacul va fi ferit de distrugere. Dovada că dacă nu-l dona praful se alegea de acest loc pentru totdeauna. Alături de conac, fratele Marucăi își construise o vilă, zisă vilă „Meri”. Imediat după ce comuniștii l-au desproprietărit, vila a fost pur și simplu distrusă, astfel încît nimic nu a rămas din ea. Conacul, însă, a rămas. Precizez ceva esențial: vorbim, aici, de ziduri. Vila „Meri”, cum ziceam, a dispărut fizic – a fost furată de oamenii locului cărămidă cu cărămidă și lemn cu lemn. Conacul, proprietate a statului, a rămas în picioare. Dar, tot ce era în interiorul conacului a fost fie distrus, fie furat. Că elemente de mobilier specifice conacului puteau fi găsite încă în anii noștri prin cîte o casă de țăran din partea locului, în fine, treacă-meargă. Dar faptul că impresionanta bibliotecă a fost distrusă prin incendierea cărților în curtea conacului și nimeni, absolut nimeni nu a zis ceva, mă răvășește. Cît de speriați putem fi cînd suboamenii se reped spre noi...

Ei bine, am impresia că trecem prea ușor peste distrugerea vilei „Meri” și maltratarea conacului. Mai ales că situația de la Tescani se regăsește în prea multe colțuri ale țării ca să nu sesizăm o adevărată sociopatie generalizată. La Tescani, distrugerea acestor locuri minunate nu a fost făcută nici de sovietici cu tancurile (deși, pentru o scurtă perioadă, un grup de militari sovietici au staționat la conac), nici de activiști de partid dezlănțuiți (deși biblioteca a fost pusă de foc sub atenta supraveghere a oamenilor partidului). Marile și îndrăznesc să zic temeinicile distrugeri le-au făcut țăranii simpli, oamenii locului. Primul act de complicitate al marii mase de români cu puterea comunistă a fost acesta: participarea la distrugerea fizică a caselor boierești. Acest fenomen ar trebui, cred, mai atent documentat, căci el vorbește onest și spontan despre disponibilitatea noastră, ca popor, spre ură, inconștiență și manipulare. Cînd proprietățile au devenit ale „întregului popor” – cazul vilei Meri – cei care le-au furat pînă la dispariția lor fizică nu au fost ocupanții, ci cei ocupați. Simetric, s-au văzut situații similare și după 1990. Aruncarea în aer a sistemului legal al proprietății dă ghes animalelor de pradă din noi înșine.

Imediat după donație, Maria Cantacuzino a scris următoarea scrisoare administratorului moșiei: Bellevue Seine et Oise – 1 Avenue de la Glacière. 15 octombrie 1947. D-lui Ion Hilom, administratorul moșiei Tescani.

Dragă Ionică,

D-tale și vouă toți credincioși din tată-n fiu ai neamului Rosetti-Tescanu, vin să vă spun că nu mă îndoiesc că ați înțeles scopul în care am închinat binelui obștesc ceea ce mi-a rămas din moștenirea celora care de-a lungul veacurilor s-au născut, au trăit, muncit și murit strîns legați de acest pămînt, pămînt care mi-a fost și îmi este atît de drag. Tot atît de puțin mă îndoiesc de buna voință și buna credință cu care vă veți strădui a reface la Tescani ce a fost distrus, aproape spulberat, în cursul ultimilor ani. În așa fel ca Așezămîntul cultural Rosetti-Tescanu – George Enescu să înflorească și să rodească din belșug. Să dea cu prisosință acele roade de care se poate făli o țară și un mănunchi de oameni, însuflețiți de porniri frumoase și de o dragoste fără prihană de țară și neam.

Dăruind Tescanii României nu mă despart de Tescani, nici de voi, ba din contră mă simt și mai apropiată, și mai mult carne și suflet cu acest pămînt, prin faptul că unele talente de seamă se vor adăpa acolo la izvoarele trecutului și ale fumosului, vor crea pe un teren prielnic duhului și renumelui românesc, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vouă tuturora Tescanii noștri vor răspîndi în juru-le lumină și adevăr.

Nu prin vorbe goale, nici prin propagandă zgomotoasă și deșartă se refac păturile zdruncinate ale unei nații încercate. Ci prin fapte folositoare, cît de umile, cît de ascunse pot fi ele, a fiecăruia dintre noi. Cu acest prilej, amintiți-vă de străunchiul meu Costache Negri, de bunicul meu Costachi Tescanu care a împărțit pămînt străbunicilor voștri din propria sa inițiativă, cu mult înainte ca Statul să hotărească exproprierea marilor proprietăți, și de alți mari Români de odinioară, amintiți-vă de Tatăl meu, Dumitru, de fratele meu, Constantin Rosetti Tescanu, tot atît de modești pe cît de generoși, răcnitără e vreodată la întruniri publice? Trîmbițatără ei, prin ziare de propagandă, făgăduieli pe care nu le puteau ține? Urmați pilda lor de muncă cinstită, desfășurată neîntrerupt pe calea binelui obștesc. Tot pe această cale, cei curați la suflet, cei care muncesc cu dreptate, își găsesc răsplata meritată. Nu numai pe terenul moral, ci și pe cel material, la urma urmei credeți în cuvîntul meu, căci vă vorbesc în numele înaintașilor mei și în calitatea mea de ultimă vlăstară a neamului Rosetti-Tescanu. Țara e sătulă de vorbe goale, de deșertăciunile zilei, e otrăvită de ură fără rost; își va reveni în fire numai prin bună credință și prin unirea semenilor ei. Convoacă Ionică pe toți cei care vei credea de cuviință...și citește amănunțit această scrisoare de departe, celora care sînt în stare să înțeleagă. Maria Cantacuzino Enescu.

Nu știu ce a făcut Ionică după ce a primit scrisoarea Doamnei și aș fi tare curios să aflu. Am redat integral această scrisoare, pentru că găsesc tulburător amestecul de clarviziune asupra lucrurilor care vor urma și de iluzie asupra naturii oamenilor. E ca și cum grozăvia pe care o vezi venind te obligă să crezi în natura bună și morală a omului, pentru că altfel totul va pieri. Speranța deșartă că oamenii sînt, de fapt, buni și demni se naște, iată, tocmai din luciditatea care-ți arată dezastrul. Sigur că Maria Cantacuzino știa ce șade în popor de vreme ce a donat conacul statului, apărîndu-l astfel. Dar cîtă iluzie mai putea fi în ea să creadă că apelul la binele pe care l-au făcut strămoșii ei locului aceluia i se va răspunde, simteric, în anii dictaturii populare? Ea nu mai spera nimic de la guvernanți. Tot ce spera era de la popor. S-a înșelat. Nu poporul a ținut în picioare zidurile Tescanilor, ci statul. Chiar statul comunist! Tulburătoare poveste despre ce fac românii cu puținul cultural pe care îl au...

Începînd cu anii 1970, conacul a redevenit un centru cultural de crescîndă importanță. Mai întîi, a fost reanimat de pictori, care au venit aici în tabere anuale, apoi de muzicieni. Cînd auzi că în salonul în care Enescu însuși făcea muzică acum aproape 100 de ani, muzicienii de azi fac la rîndul lor muzică, ai un sentiment tonic, de normalitate. Și, dacă simți istoria locului, aproape că îți dau lacrimile. Este exact ceea ce dorea Maruca să fie. Dar pînă am ajuns aici, a trecut prea mult timp și nu aș putea spune că Tescanii au ieșit la liman datorită oamenilor de pe-acolo... Văzînd istoria domeniului și simțind inspirația care-i cuprinde pe pictori sau pe muzicieni în aceste locuri, nu poți să te gîndești la vechii romani care spuneau că locurile au îngerii lor protectori („genius loci”). Îngerul Tescanilor a lucrat serios ca să protejeze locul și, iată, a reușit în bună măsură. Oriunde ar fi, să-i mulțumim, că dacă era doar după oameni, praful se alegea...