Îndrăgita actriţă lucrează în prezent la "Mamaia", film în care interpretează rolul principal. Eroina este Matilda, o bunicuţă pe care un mafiot vrea s-o evacueze din propria ei casă. Aceasta nu se dă bătută şi reuşeşte să-i ţină piept.
Stela Popescu, plină de vervă, cu o perucă cenuşie care-i acoperă faimosul păr roşcat şi des, a vorbit cu EVZ într-o pauză de la filmări despre rol, despre ce ar face dacă n-ar mai juca şi despre nevoie de comedie. EVZ: Ce ne puteţi spune despre "Mamaia"? Stela Popescu: Iubesc comedia şi cred că neamul nostru, la ora actuală, are nevoie de comedie. Este o stare depresivă permanentă, una de încrâncenare, cu multe accese de ură, pentru că omul e nemulţumit. De 20 de ani suferă şi vrea să se lumineze. Comedia este cea care aşează în el un soi de stare mai bună, de fericire, de speranţă. Deci am fost flatată că am primit rolul, mie mi se pare un scenariu bun, iar regizorul are haz şi ştie ce vrea să facă. Jesus e un tip calm, liniştit şi chiar el a râs de mine când i-am spus că e calm. Mi-a zis: "Întreab-o pe mama!" Ştie ce vrea şi atunci nu isterizează trupa. Se lucrează intens, dar cu plăcere. Are filmul un substrat legat de românul normal care se pune în calea mafioţilor? Filmul tratează o problemă foarte acută la ora actuală. Auzeam într-o zi la ştiri că funcţionari de la primării au pus mâna pe actele bătrânelor şi le-au dat afară din casă. Adică sunt criminali. Subiectul acestei comedii e foarte actual. Faptul că lucrurile se rezolvă într-un mod cu speranţă e foarte bine. Dă oamenilor o stare mai bună. Poate că se mai poate. Ce ne dezvăluiţi despre personajul dumneavoastră? Personajul meu a avut în tinereţe înclinaţii artistice. Şi au încurajat-o prietenii şi mai cânta din când în când. fără să fie profesionistă. Dar a fost un om care s-a preocupat de asta şi i-a plăcut. A fost un om fericit, a avut un bărbat foarte bun, cu care a trăit foarte bine, se duceau, dansau, deci erau nişte oameni care au fost mulţumiţi cu viaţa şi au adunat în jurul lor amintiri, suveniruri. Toată casa denotă o femeie care a fost fericită şi e înconjurată de amintiri. Ca atare, nu are foarte multă nevoie de lume în jur. Decorul mi se pare foarte frumos. Este adevărat, trăit. Nu este aranjat de nişte designeri şi pus totul la punct, după nişte modele. Nu, este o casă în care trăieşte o femeie, există şi dezordine, şi o cămară aranjată, şi un loc cu televizor, există flori foarte multe, care îl înviorează.
De ce această schimbare de look, cu peruca cenuşie? Trebuia să fie făcut aşa personajul. Eu am avut nişte probleme în relaţia mea cu cinematografia. Fiind tânără vedetă de revistă, întotdeauna regizorii au zic că "dacă Stela apare pe afiş, lumea crede că e ceva de revistă". Ceea ce este mare prostie, pentru că Shirley MacLaine a făcut toate genurile de teatru şi n-a mai zis niciun american că ea e de la revistă. Dar ce să-i faci? La noi erau începători regizorii pe atunci şi aveau şi ei ideile lor. Treaba lor. Dar şi eu mi-am dorit, sigur că îmi doresc să fac un personaj interesant, nu să fiu tot Stela Popescu. Aşa că era un lucru cu care ne puteam înţelege de la început. Ne-am înţeles să facem o persoană cu înclinaţii artistice, dar care să nu fie Stela Popescu. E un om obişnuit. Poate să aibă înclinaţii muzicale, să fie inteligentă, să aibă haz, să-i placă şotiile.
Aveţi vreo speranţă că acest film, cu un personaj ajuns la o vârstă venerabilă, poate să deschidă calea şi pentru alte asemenea filme? Ar trebui. Sigur că, fiind actriţă de teatru, asta mă preocupă. Ar trebui ca regizorii de film să se ducă la teatru. În ţărişoara noastră mică, e foarte greu să detaşezi actorii buni de teatru de actorii de film. Şi e păcat. Ei nu se prea duc la teatru. Teatrele sunt pline de tineri foarte talentaţi, cu care ar lucra mai uşor şi mai bine decât cu cei aleşi de pe stradă. Nu ştiu ce se întâmplă, nu ştiu de ce nu-i preocupă chestia asta. Eu m-aş duce la teatru şi aş vedea o mulţime de tineri foarte pregătiţi, deja meseriaşi.
Sunteţi prezentă acum pe ecrane în "Toată lumea din familia noastră"... Din păcate, premiera la "Toată lumea din familia noastră" am ratat-o, pentru că filmam aici. Tare aş vrea să-l văd. Am fost flatată că am fost chemată, chiar dacă rolul era foarte mic. N-are importanţă. Arta aceasta actoricească e pentru mine un mod de a exista. Dacă n-aş mai juca, în următoarea secundă m-aş apuca de altceva cu cel mai mare curaj şi optimism. Nu am disperări, nu intru în stări de depresie, dacă nu mai joc. Nu! O să mergem până om putea. Când cineva o spune: "gata, nu mai ai loc aici, eşti prea bătrână", o să fac altceva. O să scriu, o să îndemn pe alţi copii să facă această meserie, am să-i ajut, am să-i învăţ, poate. Dar atât de tare sunt ataşată de această profesie, încât sunt fericită că o fac. Şi nu-mi trebuie roluri mari. Eu sunt învăţată de la revistă că în cinci minute poţi să cucereşti o sală întreagă şi o ţară întreagă. Aici e avantajul revistei. E şi greu. Dacă în cinci minute nu ai reuşit, lumea te scoate afară cu atitudinea.
Recomandările noastre
