Şocul şi groaza de la bacalaureat erau previzibile de multă vreme şi aşteptau doar un mic accident ca să se reverse în stradă şi pe ecrane, după cum prevedeam în acest colţ de pagină anii trecuţi, în ceea ce ameninţă să devină un serial despre degradarea educaţiei pre-universitare în România.
Tot aşa cum era previzibil că ministrul Funeriu şi-o va lua urât, în politică regula fiind că mesagerul veştilor proaste se împuşcă. Or fi ministerul şi ministrul vinovaţi pentru multe, motiv pentru care au fost destul criticaţi în ultima vreme. Dar nu merită criticaţi pentru că au şters un pic aburul şi jegul depuse timp de 60 de ani pe oglinda aflată în faţa sistemului de educaţie preuniversitară – că asta ar trebui să fie un examen naţional.
Multe lucruri s-au zis zilele astea pe lângă subiect. De exemplu, mi se par extrem de ingenioase întorsăturile verbale prin care avocaţii sectorului încearcă s-o scoată la culoare: elevii au fost "timoraţi în faţa camerelor de luat vederi, de unde până acum erau obişnuiţi să fie doar faţă în faţă cu comisiile". Interesant, doar că aceste camere erau nişte cutiuţe pasive în colţul sălii, în timpul unor probe scrise, nu orale, puse acolo mai mult să-i supravegheze pe supraveghetori, nu pe elevi. Se ştie că de mulţi ani problema bacalaureatului este una sistemică la nivelul organizării şi supravegherii, nu una a 2-3 elevi care copiază unul de la altul. Altfel, nu se explică cum prin ţară, când te apuci să scuturi serios liceele şi grupurile şcolare, apar teze identice de grup în număr de 50, 70, 100 şi peste. Asta arată că fenomenul copierii îl depăşeşte pe cel "natural" petrecut între pereţii unei săli de examen, şi presupune convenienţă cu cadrele didactice şi chiar coordonare din partea lor. Cum au făcut, au umblat din clasă în clasă şi au dictat mot-a-mot rezolvările?
S-a mai spus că subiectele au fost ori prea grele, ori tâmpit formulate. Se poate, dar asta se întâmplă de ani de zile, deci nu explică prăbuşirea promovabilităţii la jumătate în 2011. Nu sunt sigur că ar fi bine ca ministrul să se bage personal peste comisiile de română şi să le dea una în cap cu manualele de SAT, TOEFL sau GRE – deşi aşa ar merita, ca să vadă în fine şi profesorii noştri cum se testează logica şi înţelegerea mesajului unui text, nu sensul lui punctepuncte din proza obscură a lui Eliade. Nu e ăsta rolul unui ministru, să corecteze subiecte sau să decidă cât de grele să fie.
În plus, nici cu subiecte tâmpite nu se explică de ce jumătate din adolescenţii ţării nu sunt în stare să scrie pe hârtie nişte propoziţii cu sens oarecare; sunt convins că profesorii corectori, observând ce măcel se întrevede, au tras în sus cât de mult s-a putut de punctele alea. Hai, nu iei 10, dar măcar un 6? Însă dintr-o teză albă sau plină de agramatisme, murmure colocviale, nelegate între ele, lipsite de orice logică, ce să scoţi? În fond, iar asta nu prea s-a spus, pe acelaşi tip de subiecte dăduseră şi cei din loturile olimpice Bac-ul cu o lună înainte. Şi, deşi se ştie că nici ei nu se omoară după modul cum e predată româna la clasă, au luat note acceptabile improvizând din cultura generală. Ce avem acum este o reflectare mai corectă, deşi dramatică, a situaţiei reale a distribuţiei de cunoştinţe şi competenţe elementare la nivelul cohortei de 17-18, care este una foarte inegală, elitistă. O demonstrează faptul că a crescut mult discrepanţa între liceele de top, unde rezultatele au fost rezonabile, şi grosul celorlalte grupuri şcolare, unde ştiam cu toţii foarte bine care e situaţia, dar ne făceam că n-o vedem: analfabetism funcţional. Cât de credibil era când, anii trecuţi, procentul de promovare la Bac nu diferea prea mult la un colegiu naţional de un grup industrial de mâna a treia?
Nu că elevii de acolo n-ar merita respect şi atenţie. Dimpotrivă, cred că politica publică de educaţie nu de vârfuri trebuie să se ocupe, în primul rând, de elevul mediu şi submediu, care reprezintă majoritatea, ajutându-l să urce de la nota 5 la nota 7. Competitivitatea societăţii româneşti ar avea enorm de câştigat din asta. Însă ca să reuşeşti trebuie plecat de la diagnosticul real, nu de la unul fals, ca vitezometrul unei rable mânărit să-ţi arate o viteză mai mare.
În aceeaşi măsură ceea ce vedem, inclusiv în formularea subiectelor, este şi o reflectare a modului bombastic şi lipsit de logică în care gândesc profesorii înşişi, că ei au făcut subiectele, nu cineva de pe Marte. La nivelul ăsta se află masa critică în acest moment şi vor trebui ani de zile de efort ca să se schimbe ceva, dar numai dacă vom recunoaşte problema. Ceea ce, după ce aud în spaţiul public, ezităm să facem, cu sindicatele în frunte.
Cele mai periculoase mi se par însă presiunile enorme ce încep chiar acum asupra Ministerului, pentru a scădea ştacheta la runda din toamnă a Bac-ului, sau măcar pentru a o lăsa mai moale cu supravegherea. Presiuni venite din partea formidabilului lobby al universităţilor private, care în momentul de faţă au rămas practic fără potenţiali studenţi pentru anul şcolar 2011-2012. Aţi văzut ce activi şi eficienţi sunt, în Parlament şi în partide (PDLUSL fiind perfect aliate aici) când e vorba să apere rectorii incompatibili sau să elimine posibilitatea încasării de taxe în universităţile de stat.
Recomandările noastre
