Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Vitamina O
SENATUL EVZ: Vitamina O

SENATUL EVZ: Vitamina O

„Unii spun că sunt îngrozitor, dar nu e deloc adevărat. Am inima unui adolescent! Într-un borcan la mine pe birou”, Stephen King.

E cineva şocat de această formulare perfectă a umorului negru? Trece imediat, că deja ne facem toţi băieţi mari, încă de mici. Ororile şi violenţa par mai fireşti decât parfumul de tei. Parfumul parcă, parcă ar mai lăsa loc de o surpriză. Monstruosul însă e în aer, e în sânge, în ADN, în tastatura şi cafea, în privirea albă a oamenilor înghesuiţi în troleibuzele încinse şi în gesturile obscene ale bătrânilor.

O mică parte a omenirii pare îngrijorată de poluare, de radiaţii, de chimicalele din legumele naturale, de toate impurităţile proaspete devorate zilnic. Cu toate astea, în ciuda tuturor dramelor care ne înconjoară, care ne întristează, ne revoltă sau ne fac să desenăm planuri apocaliptice, specia pare să profite de ocazie şi să-şi producă mutanţi pentru zile negre, pregătiţi pentru orice.

Suntem ca Arnold înainte să plece la lupta cea mare, tragem fermoare, strângem şireturi, verificăm încărcătorul, cartuşele, asigurăm cuţitul şi ne tragem doua dungi pe faţă, aceleaşi pe care le vedem ascunse sub orice mutră de cetăţean cu sacoşa în mână.

Astfel echipaţi, plecăm să dăm piept cu toate bolile, absurdul, accidentele şi nebunia despre care aflăm că se află în libertate în jurul nostru. Nici nu mai contează dacă aflăm ceva sau nu, dacă vedem sânge pe asfalt sau nu. Putem să stăm liniştiţi fără televizor, monstrul tot iese să guste ceva. Şi tot el ne ajută să mâncăm calmi alături de televizorul care ne spune că 100.000 de oameni au murit cine ştie unde sau că disidenţii chinezi sunt folosiţi cu succes la traficul de organe.

Organele lor – dar le avem şi noi pe-ale noastre. Obişnuiam şi eu să mă mir că lumea e aşa de încruntată, de smucită şi dornică să spargă faţa şi cauciucul aproapelui, citeam cu oarecare interes texte care se întrebau de unde vine sau încercau să explice sursa acestei violenţe cu din ce în ce mai mulţi abonaţi.

Aveam şi impertinenţa uşor naivă de a crede că ceva se poate schimba, din moment ce nu suntem toţi la fel de atinşi. Sau pentru că raţiunea unor specialişti părea să identifice fără ezitare nişte cauze obiective. Şi dacă acele cauze ar fi fost modificate sau abolite, atunci ceva s-ar fi schimbat şi bătrânii torţionari ar fi cedat locul în autobuz bătrânilor deţinuţi politici.

De la o vreme, nu mi se mai pare atât de important să ştiu de unde vine, din moment ce e peste tot. Şi nici nu mă mir că există, din moment ce sângele şi răul de la televizor, din ziare, de pe stradă, din poveştile prietenilor sau ale vecinilor sunt în mod simbolic o parte din alimentaţia noastră, o dominantă a regimului nostru de viaţă.

Oroarea e vitamina O. Pare că, fără ea, lumea îşi pierde sensul şi tot ea ne permite să trecem liniştiţi unii pe lângă durerile celorlalţi fără să clipim. Din moment ce ne atacăm fără să clipim, fără cauză şi efect, putem să ne şi ignorăm la fel atunci când suferim. Nici nedreptatea, ca simbol sau categorie ideală, nu mai face rating, pentru că toţi avem zilnic o mică nemulţumire, despre care vorbim oriunde şi cu oricine.

Disconfortul pare totuna cu injustiţia. Exhibarea biologiei greţoase, o probă de sinceritate. De-asta nici nu există o măsurătoare pentru adâncimea ororii. Şi nici ecoul emoţiei sau al compasiunii nu mai are timp să se producă, pentru că minţile noastre ca nişte clopote sunt lovite continuu de ciocănelele celor care ne pun la curent cu ultimele noutaţi în materie de dezgust. Oau, ce grozăvie, ce nenorocire, dă-mi şi mie castronul cu salată, nu mai vrei puţin sos? Pofta de mâncare e din ce în ce mai greu de tăiat.

Pacea unei mese, tihna aceea pe care o admirăm în filmele cu familia italiană reunită sunt cu siguranţă nişte clişee de care orice om normal, care înjură şi urlă şi la felul unu, şi la felul doi, şi la desert, râde ca la desene animate. Noua specie umană pare să-şi fi petrecut copilăria într-un film horror, adolescenţa într-un joc cu maşini care aleargă şi strivesc trecători, după ce sunt snopiţi în bătaie, iar restul vieţii pe la urgenţă, pompieri, poliţie, tribunale.

Acest inestimabil bagaj de experienţe, concentrat ca o supă de legume praf, cu aromă de vită, între pereţii fierbinţi ai blocului sau ai vilei-tip, dă naştere unor pui vii, pe care ştiinţa sau neştiinţa îi vor putea numi la fel: monstrul recent.

P.S. – În ultimii trei ani, am observat că oroarea trece vioi în categoria entertainmentului, pentru că e întotdeauna o plăcere să-i vezi pe alţii chinuindu-se. Întoarce şi celălalt obraz – pare mai degrabă porunca producătorului de televiziune către victima tumefiată în direct.