RĂZVAN EXARHU: "E foarte bine să fii prinţ. Prinţul Charles vine uneori prin Transilvania, şi umple cizmele de noroi la o plimbare prin pădure, gustă reţete simple şi face nişte declaraţii cel mai probabil halucinant de normale pentru publicul din partea locului".
Cel mai ciudat pentru privitori trebuie să fie că sinceritatea gesturilor e mai mult decât evidentă, la fel ca şi rigoarea unei viziuni personale care naşte solidaritate şi simpatie spontană. La fiecare vizită privată a prinţului transpare aceeaşi încântare exprimată cu o duioşie destul de britanică. Scenariile nu prea merg, explicaţiile apocaliptice nu se leagă, nimic din ceea ce se poate spune de obicei în astfel de subiecte nu se potriveşte. Nu ştie nimeni aici să judece combinaţia de tweed cu cizme de cauciuc, o plimbare maiestuoasă cu căruţa, bucuria cu care un străin atât de puternic se afundă în noroiul şi savorile Transilvaniei, pe care le mai şi protejează pe alocuri, din dragoste.
Citind despre brânzeturile, pastrama, siropul de rubarbăr, mierea şi restul bunătăţilor care i-au fost prezentate, m-am gândit că e mai bine, mult mai bine că această demonstraţie subtilă apar- ţine unui aristocrat. Cum nu poate fi vorba despre lipsă de rafinament, să savurezi nişte bucate făcute cu pricepere şi grijă şi să le încurajezi existenţa echivalează cu o înnobilare a tuturor acestor unghere de memorie luminoasă, pe care nimeni din apropiere nu o poate face. E ca şi cum le-ar fi ridicat la rangul de Lady pe toate bătrânicile care au trudit la dulceţuri şi mămăligi, la rangul de Sir pe toţi cei care au păscut caprele şi au ştiut să pună piper cât trebuie în brânză.
Demnitatea oamenilor se măsoară şi în bună- tatea sau frumuseţea mesei. Să-i faci pe oameni mândri de ceea ce ştiu să facă mai bine, chiar dacă sunt lucruri mărunte, pe care nicicum nu le preţuieşti din viteză, e probabil primul mare dar pe care-l oferi în schimb. Am văzut că multă lume a descoperit acum unul dintre cele mai vibrante cuvinte din limba română, şi sper că şi un gust acrişor-răcoritor în curând, când a aflat că prinţul a băut sirop de rubarbăr. Yes, rubarbăr, indeed! Cioran povestea cu admiraţie şi regret despre beţivul satului Răşinari, un tip vesel şi liber, din câte se pare, şi cu o purtare care abolea regulile destul de apăsătoare ale locului, spunea: Tipul ăla era singurul care a înţeles. Parafrazând formularea adorabilă a lui Cioran, sunt convins că nu e vorba numai de dragoste pentru Transilvania.
Cred că Prinţul Charles a înţeles. Şi proba de înţelepciune vine din aceea că a înţeles pe cont propriu şi că simţurile nu îl înşală defel.
Pe lângă pledoaria implicită pentru aceste locuri, unde puteam găsi o mărturie mai elocventă şi mai emoţionantă pentru a salva la timp de urât şi plastic lumea în care trăim? Pe cine să creadă dependenţii de vile că o cămăruţă spoită cu var, cu o sobă şi un pat bun sunt de ajuns? Ce noroc a dat peste un popor pe picior de plecare spre oriunde să-l vadă pe creatorul uneia dintre cele mai frumoase grădini din lume, hălăduind cool pe uliţele din Saschiz şi Micloşoara.
Cum altfel să poţi risipi acest dispreţ infinit pentru tot ce a rămas nedărâmat, nealterat, frenezia cu care se înmulţesc speciile de frumuseţe pe cale de dispariţie? Mi-a rămas în minte o scenă dintr-un documentar cu Sir Yehudi Menuhin, în care yoginul violonist trecea printr-o piaţă italiană, cred, dimineaţa devreme, împreună cu interlocutorul său. Vă imaginaţi uşor zarva şi culorile printre care păşea foarte elastic un Sir care vorbea cu ţăranii, gusta o bucăţică de brânză, o roşie, un morcov, un măr, din mers, fără să se oprească nici din discuţia cu intervievatorul, nici din pălăvră- geala cu vânzătorii. La ieşirea din piaţă s-a oprit, cu un aer de copil care a ciupit nişte piese delicioase de pe tarabe şi a spus luminos: A fost cel mai bun mic dejun din viaţa mea. Contactul acesta dintre două lumi care par despărţite este cea mai frumoasă întâmplare la care poţi asista şi pe care o poţi descoperi şi în viaţa ta. Să vezi că ceea ce este numit de obicei primitiv comunică perfect cu rafinamentul, în acel fel în care şi ţăranul care ştie şi omul nobil care a înţeles, iubesc la fel de tare pământul, animalele, rânduiala, rotunjimile caselor tencuite cu argilă, vinul, grădinile şi toate roadele.
Cum spune englezul: A word in your ear, Milord: Numai cine nu a gustat plăcintă de rubarbăr şi-ar da regatul pentru un sirop.
Recomandările noastre
